REGATUL ROMÂNIEI ÎN RĂZBOIUL PENTRU RECUCERIREA BASARABIEI ȘI A BUCOVINEI DE NORD

AL DOILEA RAZBOI MONDIAL ŞI REVENIREA BASARABIEI ŞI A BUCOVINEI DE NORD LA REGATUL ROMÂNIEI ÎN VARA ANULUI 1941. ELIBERAREA BASARABIEI ŞI NORDULUI BUCOVINEI

Partea a II-a

               Cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Cadrilaterului şi a nord-estului Transilvaniei, a generat în rândul românilor un sentiment de adâncă frustrare, revoltă şi amărăciune. Cu toate că pierderile teritoriale impuse României nu aveau nici o legătură cu regimul politic intern, resentimentele opiniei publice s-au răsfrânt asupra suveranului, care-şi asumase toată puterea, răspunderea directă a politicii interne şi externe, începând cu februarie 1938.

            Conştient de izolarea în care se afla, Carol al II-lea a încercat o ultimă soluţie, încredinţând la 4 septembrie 1940 formarea noului guvern, generalului Ion Antonescu. Carol dorea să folosească legăturile lui Antonescu cu Garda de Fier pentru o reconciliere între liderii acestora şi tron, relaţiile bune cu naţional-ţărăniştii şi naţional-liberalii pentru a neutraliza opoziţia la dictatura regală şi contactele sale strânse cu membrii legaţiei germane de la Bucureşti pentru a demonstra ataşamentul ferm al româniei la noua ordine a lui Hitler în Europa, cu scopul de a asigura sprijinul Germaniei faţă de regele ei şi independenţa politică a ţării. Dar Carol a făcut o gravă eroare de calcul. El nu a perceput amploarea ambiţiilor lui Antonescu şi nici profunzimea urii sale faţă de rege.

 
             Noul premier s-a gândit iniţial la un guvern de coaliţie. Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, şi alţi lideri au pus o precondiţie: abdicarea regelui Carol al II-lea. A doua zi, la 5 septembrie, Antonescu solicită şi obţine de la rege puterea deplină, În aceeaşi zi, Antonescu i-a cerut regelui să părăsească ţara. Carol a ezitat, dar, în final, a cedat unui ultimatum din partea lui Antonescu în sensul că, dacă nu abdică imediat, viaţa sa va fi în pericol, iar ţara va fi sfâşiată de un război civil şi confruntată cu ocuparea de către o „putere străină”. La 6 septembrie, Carol al II-lea a renunţat la tron în favoarea fiului său de 19 ani, Mihai, şi a doua zi a părăsit ţara. În acele momente grele pentru ţară şi de criză pentru monarhie, Antonescu se pare că a luat în calcul posibilitatea abolirii monarhiei.- În contextul crizei politice în care se afla România în urma pierderilor teritoriale din iunie, august şi septembrie 1940, puterea politicã a fost preluatã de generalul Ion Antonescu, devenit ,,Conducãtorul Statului’’. La 23 noiembrie 1940, România a aderat la Pactul Tripartit (Germania, Italia şi Japonia).
            În ziua de 22 iunie 1941, generalul Antonescu a angajat armata României în rãzboiul declanşat de Germania împotriva Uniunii Sovietice. 

Ordinul Mareșalului Ion Antonescu către Armata Regală Română 21 iunie 1941 

                    La 27 iulie 1941, teritoriile româneşti rãpite de U.R.S.S. au fost reintegrate în graniţele României. În august 1941, generalul Antonescu a fost înãlţat de regele Mihai I la gradul de Mareşal, la rândul sãu, regele Mihai primise acest grad din partea lui Antonescu în mai 1941.

Intrarea Armatei Regale Române în Chișinău, după reocuparea
 Basarabiei de către Armata Română, iulie 1941

          Dupã 27 iulie 1941 a început o etapã nouã, acea a rãzboiului purtat dincolo de Nistru. Cu mari pierderi, armata românã a cucerit Odessa în octombrie 1941. Apoi, Antonescu a retras cea mai mare parte a armatei de pe front, considerând cã obiectivul urmãrit a fost îndeplinit, dar la solicitatarea lui Hitler a trebuit sã continue rãzboiul pe teritoriul Uniunii Sovietice.

            La 16 iulie 1941, trupele romane au intrat în Chişinău. În ziua de 25 iulie a fost eliberat ultimul punct deţinut de către sovietici pe malul drept al Nistrului – oraşul Cetatea Albă. Astfel, teritoriile romaneşti răpite de U.R.S.S. în iunie 1940 au fost reintegrate în graniţele României, în luptele pentru eliberarea Basarabiei, a părţii de nord a Bucovinei şi a ţinutului Herţa, forţele terestre române au înregistrat 4.112 morţi, 12.129 răniţi, 5.506 dispăruţi.

             La 21 august 1941, generalul Antonescu a fost avansat de regale Mihai la gradul de mareşal; la rândul său, regele primise acest grad din partea lui Antonescu la 10 mai 1941. în timpul retragerii din nordul Bucovinei şi din Basarabia, sovieticii au provocat imense distrugeri de bunuri materiale şi spirituale. Dezastrul din cele două ţinuturi părăsite de ruşi era impresionant: câmpuri paraginile, nici o întreprindere în stare de funcţionare, firele telefonice distruse, şosele impracticabile, fântâni otrăvite, căi ferate arate cu pluguri speciale pentru a li se distruge terasamentele, scoli pustii, biserici fumegânde.

          Ion Antonescu voia să facă din Basarabia o provincie model. O cunoştea bine, căci înainte de 1940 deţinuse aici funcţii importante pe linie militară. La 29 iunie 1941, conducătorul statului a semnat decretul-lege cu privire la organizarea Basarabiei şi Bucovinei, în concepţia guvernanţilor de la Bucureşti, se constituiau două provincii separate; ele urmau să fie administrate direct de guvern şi subordonate conducătorului statului; aveau buget propriu; erau conduse de câte un guvernator, care reprezenta autoritatea supremă a provinciei respective.

             Administraţia românească s-a instalat la Chişinău în ziua de 20 iulie 1941. Prin decretul din 4 septembrie 1941, generalul Constantin Voiculescu a fost numit guvernator al Basarabiei, iar generalul Corneliu Calotescu guvernator al Bucovinei. Guvernatorul era investit cu atribuţii atât civile, cât şi militare, în subordinea sa se afla un secretar general, care dirija practic întreaga echipă executivă.

             Fiecare sector era condus de un Directorat, care rezolva problemele curente şi era structurat pe următoarele secţiuni: Afaceri, Administraţie, Finanţe, Agricultură şi Domenii, Economie Naţională, învăţământ şi Culte. Basarabia era împărţită în 9 judeţe: Bălţi, Cetatea Albă, Cahul, Chilia, Ismail, Lăpusna, Orhei, Soroca, Tighina. Bucovina forma un tot unitar şi cuprindea iniţial judeţele: Câmpulung, Cernăuţi, Rădăuţi, Storojineţ, la care s-a adăugat apoi Hotinul din Basarabia.

            Judeţele erau administrate de prefecţi, iar plasele - de prim-pretori. Plasa era celulă administrativă, iar comună - persoană juridică, cu buget propriu. Atât prefectul, cât şi prim-pretorul trebuiau să fie titraţi (să aibă studii universitare).

             Prin acelaşi decret-lege din 4 septembrie 1941, guvernul român a anulat efectele ucazului sovietic din 8 martie 1941, astfel că toţi locuitorii Basarabiei şi nordului Bucovinei şi-au recăpătat cetăţenia romană.

           Au urmat reconstrucţia Basarabiei şi nordului Bucovinei, vindecarea rănilor ocupaţiei şi ale războiului. O atenţie deosebită a fost acordată agriculturii, în toamna anului 1941 s-au însămânţat aproape toate suprafeţele arabile şi s-au efectuat lucrări de îndiguire a ostroavelor Dunării. S-au luat măsuri în vederea creşterii numărului de animale, în domeniul industriei s-au întreprins acţiuni care să asigure relansarea producţiei, în decursul celor trei ani de administraţie românească, prin eforturile conjugate ale localnicilor şi specialiştilor din patria-mamă, se refăcuseră şi, în bună parte, se modernizaseră, cu utilaje germane, 1.037 unităţi industriale, cu o capacitate de cel puţin cinci cai-putere şi având minimum zece lucrători.

 Guvernatorul Basarabiei a luat măsuri pentru a redresa viaţa comercială. În domeniul finanţelor s-a aplicat un regim de înlesnire a plăţii taxelor şi impozitelor, în scopul refacerii factorilor productivi. S-au reparat drumurile şi podurile, introducându se mijloace cât de cât moderne de transport.

         În învăţământ a fost reconstruită şi sprijinită reţeaua de scoli naţionale, în septembrie 1941, în Basarabia funcţionau 25 de licee teoretice cu 6.740 locuri, 39 de scoli practice cu 8.160 locuri şi 2.266 şcoli primare.

        Prin decretul din 19 august 1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) era pusă sub administraţie civilă românească. Guvernator al Transnistriei a fost numit profesorul universitar Gheorghe Alexianu. S-au purtat tratative germano-române privind administrarea acestui teritoriu. Germanii doreau că frontiera de nord a Transnistriei să urmeze linia Moghilev-Iampol-Rabniţa. Dar Antonescu a cerut şi a obţinut o linie mai avansată: Hotin- Vasiliuţi-Rabniţa (cu oraşele Moghilev şi lampol).

Conducătorul statului nu urmărea anexarea Transnistriei la România, ci doar crearea unui teritoriu - tampon între spaţiul romanesc şi cel rusesc (ucrainean).

      La 30 august 1941, la Tighina, s-a semnat o convenţie romano-germană privind asigurarea, administrarea şi exploatarea economică a teritoriului dintre Nistru şi Bug.

În Transnistria, căile ferate erau puse sub conducerea comandamentului german. După ocuparea Odessei, România a încercat o reconstrucţie a Transnistriei. Aceasta urma să fie populată cu romani aflaţi în enclavele din Ucraina, Crimeea, Caucaz (cei mai mulţi deportaţi anterior din Basarabia de sovietici). În Transnistria au fost evacuaţi numeroşi evrei, mai ales din Basarabia şi Bucovina, care au murit în timpul holocaustului (octombrie 1941 -octombrie 1942).

Majestatea Sa Regele Mihai și Mareșalul Ion Antonescu în vizită pe frontul din est, 

vara anului 1941 

              Participarea la luptele de dincolo de Nistru a fãcut ca România sã intre în stare de rãzboi cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi S.U.A. (iunie-1942). În bãtãlia de la Stalingrad (septembrie 1942 –februarie 1943) trupele române au suferit mari pierderi materiale şi umane. Dupã insuccesul de la Stalingrad şi retragerea din Caucaz, armata românã a dus lupte grele în Crimeea (octombrie 1943-mai 1944 ).

Forțele Aeriene Regale Române - Bombardiere românești pe frontul din est, vara anului 1943 

            În martie 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, şi au pãtruns în nordul Moldovei. Participarea Armatei Române în operațiuni militare dincolo de frontiera de pe Nistru se exolică prin considerente militare, dar și politice (convingerea lui Ion Antonescu că în schimbul sprijinului economic și militar oferit de Regatul României, Germania va retroceda țării noastre Transilvania de nord-vest.) 

             În luptele de pe cotul Donului și de la Stalingrad, trupele române au suferit pierderi grele, ceea ce a provocat nemulțumirea opiniei publice. Astfel la Stalingrad, armata română a pierdut peste 150.000 de oameni. 

Teritoriul dintre Nistru și Bug (Transnistria) a intrat în administrația românească (august 1941- ianuarie 1944). Acest teritoriu a fost utilizat pentru deportarea evreilor și țiganilor, unul din aspectele negative ale participării României la cel de al II-lea război mondial.

Deportarea evreilor din Basarabia în Transnistria. În imagine se văd evrei deportații însoțiți de soldați români înarmați 

           Pericolul transformãrii ţãrii în teatru de rãzboi devenise iminent. U.R.S.S. a transmis guvernului român condiţiile de armistiţiu ,dar Antonescu, considerându-le inacceptabile, le-a respins (aprilie 1944). Începând din 4 aprilie 1944, oraşul Bucureşti, Valea Prahovei, şi alte zone din România au fost bombardate de aviaţia americanã şi de cea englezã, provocând mari pierderi materiale şi umane.

            La sfârşitul anului 1943, Aliaţii occidentali au acceptat propunerea lui Maniu privind trimiterea unui reprezentant al opoziţiei pentru a negocia direct cu puterile occidentale. Maniu şi colaboratorii săi l-au trimis pe prinţul Barbu Ştirbei, în februarie 1944, la Cairo, unde se afla statul major al Comandamentului Aliat pentru Orientul Mijlociu.

            In aprilie 1944, negocierile între Ştirbei şi Aliaţi au ajuns într-un punct critic. Uniunea Sovietică a început să-şi asume un rol tot mai activ pe măsură ce armatele sale au ajuns la Prut şi erau pe punctul de a intra adânc în România. Pentru a grăbi capitularea României, Molotov a anunţat la 2 aprilie că Uniunea Sovietică nu urmărea să dobândească nici un teritoriu românesc sau să modifice sistemul social din ţară. La 12 aprilie, reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat prinţului Ştirbei condiţiile sovietice minime, elaborate după consultări cu guvernele britanic şi american pentru încheierea armistiţiului. Ele au fost comunicate lui Ion Antonescu şi Iuliu Maniu prin diplomaţii români de la Ankara. Se cerea ruperea totală de Germania şi lupta comună a armatelor române împotriva Germaniei ; restabilirea frontierei româno-ruse din 22 iunie 1941 ; plata despăgubirilor către Uniunea Sovietică ; eliberarea tuturor prizonierilor de război aliaţi, mişcarea nestingherită a Armatei Roşii pe teritoriul României, anularea dictatului de la Viena şi sprijinul sovietic pentru revenirea la România a nordului Ardealului.

            La 15 mai, guvernul Antonescu a respins condiţiile Aliaţilor, considerându-le o capitulare în faţa Uniunii Sovietice. Maniu a răspuns la 19 aprilie cu contrapropuneri. Insista ca nici o armată străină să nu aibă permisiunea de a intra în ţară, cu excepţia cazului în care erau invitate. La 10 iunie a acceptat formula de armistiţiu, cuprinsă în cele şase puncte. Dar hotărârea a comunicat-o prin Cairo, pentru a  se asigura că Marea Britanie şi Statele Unite erau parteneri cu puteri depline în orice înţelegere.

            Insă la mijlocul lunii mai, hotărârile care afectau dezvoltarea politică  a României, fuseseră deja luate. Guvernele britanic şi sovietic au căzut de acord să împartă Europa de Sud-Est în zone Europa de Sud-est în zone militare operative. Britanicii, care luaseră iniţiativa, au propus ca Grecia să se afle în zona lor, iar România în zona sovietică. Apoi au întrebat guvernul american dacă poate accepta acest plan. Inainte de a se primi vreun  răspuns, la 8 iunie, Churchill a propus ca Bulgaria să fie inclusă în zona sovietică iar Iugoslavia în cea britanică. Roosvelt şi-a dat acordul pentru acest angajament.

            In ţară partidele politice care se opuneau războiului şi dictaturii lui Antonescu, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist, au pus bazele Blocului Naţional Democrat.

            Obiectivele Blocului erau : răsturnarea dictaturii antonesciene şi înlocuirea acesteia cu un regim democratic, retragerea din axă şi sprijinirea totală a efortului de război, încheierea imediată a unui armistiţiu cu Aliaţii.

            Situaţia a ajuns la un punct critic o dată cu ofensiva sovietică iniţiată la 20 august pe frontul românesc. Armata roşie a străpuns poziţiile defensive în câteva locuri. Pentru România situaţia era foarte gravă. Dacă trupele sovietice pătrundeau prin linia de apărare Focşani-Galaţi între Carpaţi şi Dunăre, soarta ţării era pecetluită definitiv .

            Dar, Antonescu ezita să încheie armistiţiul cu ruşii, să încheie “ pact cu diavolul”.

            In aceste condiţii, opoziţia în cooperare cu regele Mihai, a hotărât ca înlăturarea lui Antonescu să se întâmple la 26 august. Precipitarea evenimentelor a schimbat data evenimentelor.

            23 august 1944

            În după amiaza zilei de 23 august, mareşalul Antonescu a fost convocat la Palat pentru a-l informa pe rege despre mersul războiului. Regele i-a cerut să declare, imediat şi fără ştirea germanilor, că acceptă imediat încheierea  armistiţiului. Când Antonescu a refuzat să accepte încheierea imediată a armistiţiului, regele a ordonat arestarea lui şi a lui Mihai Antonescu, care îl însoţise. Au fost chemaţi la Palat şi ceilalţi colaboratori ai regelui şi arestaţi. Apoi regele, exercitându-şi prerogativele constituţionale, l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu. Acesta la rândul său, a numit guvernul, format în mare parte din ofiţeri, dar îi includea şi pe Maniu, Brătianu, Constantin Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care aveau rolul de a îndruma noul guvern din partea BND. In seara aceleiaşi zile, la orele 22, radiodifuziunea română a transmis proclamaţia regală ce făcea cunoscute poporului român instaurarea unui nou guvern, încetarea războiului cu Naţiunile Unite şi alăturarea armatei române coaliţiei antifasciste.

            Armata germană, la ordinul lui Hitler, a încercat să ocupe Bucureştiul. Dar, până la 28 august, trupele române au neutralizat pericolul german care ameninţa Bucureştiul. La 31 august în Bucureşti a intrat armata sovietică.

            Armata română s-a angajat în războiul antifascist. Incepând cu operaţiunile din interiorul ţării imediat după lovitura de palat de la 23 august 1944 şi până la 9 mai 1945, eforturile militare angajate de România în războiul antifascist s-au ridicat la aproape 540000 de oameni. Aproximativ 170000 de ostaşi s-au jertfit pentru victoria asupra Germaniei. La 25 octombrie 1944 s-a încheiat bătălia pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.

            Războiul s-a încheiat la 9 mai 1945. Nimeni cu excepţia Moscovei, nu ştia, cu certitudine, care va fi drumul României. Cu toate că prin actul de la 23 august s-a revenit la Constituţia din 1923, hotărâtoare pentru regimul politic din România au devenit prevederile armistiţiului încheiat la 12 septembrie 1944 la Moscova. Din ele au început să decurgă obiectivele politicii interne şi externe ale României, considerate majore şi prioritare în faţa oricăror probleme.

            Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Prevederi şi urmări

            Ecoul loviturii de Palat de la 23 august a fost, în ţară şi străinătate, în general, pozitiv. Presa Naţiunilor Unite a elogiat fapta României, militarii au început să socotească cu cât timp a fost scurtat războiul mondial (cu peste 200 de zile), s-a calculat efortul economic şi militar al ţării în lupta împotriva fascismului (1200000 dolari SUA la cursul anului 1938) şi 538536 militari români participanţi la lupta împotriva fascismului, cu 66495 de oameni căzuţi pe fronturi (morţi, răniţi şi dispăruţi), toate situând România pe locul al patrulea în cadrul Naţiunilor Unite. In temeiul lor, prezidiul Sovietului Suprem al URSS i-a decernat regelui Mihai, la 6 iulie 1945, cea mai înaltă distincţie militară sovietică, Ordinul Victoria, iar preşedintele SUA, Harry Truman, în mai 1947, Gradul de Comandor Şef al Legiunii de Merit.

            In toată această vreme, România şi-a derulat istoria prin o continuă confruntare între forţele politice interne prodemocratice şi cele procomuniste, în timp ce, pornite pe drumul dezbinării, Anglia şi SUA ne abandonează, iar Rusia sovietică dirijează şi favorizează drumul stângii spre putere. Pârghia a fost convenţia de armistiţiu încheiată de România cu Naţiunile Unite în septembrie 1944, şi nu în mică măsură « actul de vânzare cumpărare încheiat la Moscova » (octombrie 1944) prin împărţirea Europei de Est şi Sud-Est în sfera de influenţă al URSS în România era de 90 %, iar al Marii Britanii de abia 10 % (cel mai mic raport faţă de Grecia de 10-90 %, Iugoslavia şi Ungaria de 50 la 50 % şi de Bulgaria de 75 la 25 % ) şi parafat la Yalta (în 4-11 februarie 1945).

            Convenţia de armistiţiu a fost semnată la Moscova. Delegaţia română, formată din Lucreţiu Pătrăşcanu, Ghiţă Pop, Ion Cristu, Barbu Ştirbei, Constantin Vişoianu şi Dumitru Dămăceanu a sosit în capitala Rusiei cu 8 zile mai devreme (la 4 septembrie). Primirea lor de către ministrul de externe, Molotov  a avut loc abia peste 6 zile, când textul armistiţiului era deja stabilit. Semnarea a avut loc în dimineaţa zilei de 13 septembrie, orele 5 de către mareşalul Rodion Malinovski, împuternicit de guvernele Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii, şi cei patru delegaţi români.

            În convenţie se recunoştea faptul că „de la 24 august 1944, ora 4 a.m. România a încetat cu totul operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieşit din război împotriva Naţiunilor Unite, a rupt relaţiile cu Germania şi sateliţii săi, a intrat în război şi duce războiul de partea Puterilor aliate împotriva Germaniei şi Ungariei cu scopul de a restaura independenţa şi suveranitatea României”.

            Potrivit prevederilor convenţiei, guvernul român şi Înaltul Comandament al României aveau obligaţia de a asigura armatelor sovietice şi ale celorlalţi aliaţi înlesniri pentru libera lor mişcare pe teritoriul României, dacă acest lucru era cerut de către situaţia militară, prin mijloacele lor de comunicaţie şi pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă şi în aer. Acesta însemna punerea la dispoziţia Înaltului Comandament Sovietic, pentru deplină folosinţă, pe durata armistiţiului, a tuturor construcţiilor şi instalaţiilor româneşti militare care ar putea fi cerute pentru nevoi militare, în completă bună stare şi cu personalul necesar pentru întreţinerea lor.

            Guvernul român mai era obligat de a face, în mod regulat, plăţile cerute de Înaltul Comandament Sovietic pentru îndeplinirea funcţiilor sale, să asigure pe teritoriul României, precum şi mijloacele de comunicaţie; la fel şi staţiunile generatoare de energie. Vasele de comerţ româneşti, atât cele care se găseau în apele româneşti, cât şi cele aflate în apele străine, erau trecute sub controlul operativ al Înaltului Comandament Sovietic, pentru folosirea lor în interesul general al Aliaţilor.

            România era obligată, în temeiul aceleiaşi convenţii, să plătească drept despăgubiri Uniunii Sovietice, în decurs de 6 ani, suma de 300 milioane dolari, în mărfuri (produse petroliere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.).

            Alte articole conţineau ce puneau sub controlul Înaltului Comandament Sovietic tipărirea, importul şi răspândirea în România a literaturii, a periodicelor şi în general a publicaţiilor, prezentarea spectacolelor de teatru şi de filme, funcţionarea staţiilor de radio, poştă, telegraf şi telefon.

            Convenţia impunea, astfel, României un efort economic obişnuit pentru ţările învinse, deşi prin participarea la război alături de Naţiunile Unite, ea devenea, virtual, un partener, un aliat. Independenţa ţării, recunoscută tacit, era în fond o realitate trunchiată prin subordonarea întregii economii războiului, nu numai pentru susţinerea propriei armate, ci şi pentru a crea toate condiţiile cerute de Înaltul Comandament Sovietic; era infirmată de întreg procesul de înfeudare politică, desfăşurat concomitent cu aplicarea prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, devenit o realitate, mai ales după înlăturarea guvernului Rădescu (februarie 1945).

            Două prevederi ale Convenţiei vizau direct problemele de frontieră ale României, cu URSS şi Ungaria. Graniţa româno-sovietică era restabilită pe Prut, aşa cum a fost impusă la 28 iunie 1940, iar hotărârile arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, erau considerate inexistente. Aliaţii au fost de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace. În realitate, Nord-Vestul Transilvaniei va rămâne sub administraţie provizorie a Armatei Sovietice până în martie 1945.  La 12 noiembrie 1944 administraţia românească a fost obligată să se retragă, iar în locul ei s-a instaurat administraţia militară sovietică. Conducerea Transilvaniei a revenit, la indicaţia sovieticilor, Comitetului Naţional Democrat din Ardealuzl de Nord (CND), cu sediul la Cluj, având în componenţă următoarele organizaţii şi partide politice :Partidul Comunist din România, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Blocul intelectualilor Democtaţi Români, M.A.D.O.SZ., Sindicatele Unite şi Gruparea Evreiască Antifascistă. După un timp, CND şi-a schimbat denumirea în FND, iar din ianuarie 1945 în Comitetul Central Consultativ din Cluj al FND din România. Se preconiza şi alegerea unei Adunări Constituante cu funcţie de organ legislativ. Transilvania era proiectată, în concepţia unora, să devină o adevărată „ republică ” independentă. În martie 1945, în urma instalării guvernului Petru Groza, Transilvania a revenit României.

Recenzie realizată din diferite lucrări de specialitate şi este rezultatul colaborării dintre Arhivele Naţionale ale României, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Serviciul Istoric al Armatei şi Arhiva Naţională de Filme. (Prof. istoric/jurnalist - Ovidiu Czinka)