ABDICAREA REGELUI MIHAI I ȘI SFÂRȘITUL REGATULUI ROMÂNIEI, ,,30 DECEMVRIE 1947”

REGATUL ROMÂNIEI ÎN ULTIMA DECADĂ A ANULUI 1947

           Aflată sub ocupaţie sovietică din august 1944, România se îndrepta cu paşi repezi spre sistemul stalinist de guvernare, întemeiat pe monopartidism. La 29 iulie 1947, Adunare Deputaţilor a ractificat hotărârea Consiliului de Miniştri privind dizolvarea Partidului Naţional – Ţărănesc. A urmat arestarea principalelor cadre ale acestui partid şi trimiterea lor în faţa instanţei. Sentinţa de condamnare, pronunţată la 11 noiembrie 1947, începea cu formula obişnuită :,, Mihai I-iu, Prin graţia lui Dumnezu şi voinţă naţională, Rege al României” : Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Grigore Niculescu-Buzeşti, Alexandru Cretzeanu, Constantin Vioşeanu şi alţi fruntaşi naţionali – ţărănişti fiind acuzaţi pentru crima de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a oridinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la înalta trădare, au fost condamnaţii la ani grei de temniţă.

La 5 noiembrie Adunarea Deputaţilor adoptase o moţiune de neîncredere lui Gheorghe Tătărescu (titularul Ministrului de Externe), în ziua următoare reprezentanţii Partidului Naţional – Liberal (Gheorghe Tătărescu) în guvern au demisionat. Regele a primit aceste demisii şi a semnat decretele pentru numirea unor noi titulari, în majoritate comunişti, şi sociali democraţi.

Totalitarismul câştigă teren de la o zi la alta. Monahia era tot mai puţin implicată în viaţa politică, existenţa sa având mai curând un caracter formal. Biograful regelui nota : ,,Îndatoririle sale se reduseseră, şi odată cu ele şi posbilităţile sale de a şi exercita influenţa. Deşi două sau trei zile pe săptămână erau ocupate cu audienţele pe care le avea cu miniştrii, aceştia reduceau treptat câmpul discuţiilor sau raportau că nu aveau nimic de discutat” (Ioan Scurtu, Monarhia în România).

        Pe acest fond politic, la care monarhia asista neputincioasă, a venit invitaţia guvernului  englez ca regele Mihai să participe la căsătoria principesei Elisabeta, moştenitoarea Coroanei Marii Britanii. Guvernul Român a fost de acord cu deplasarea suveranului. În dimineaţa zilei de 12 noiembrie toţi miniştri în frunte cu dr. Petru Groza, l-au salutat pe rege la plecarea sa de pe aeroportul Băneasa[1], unii au crezut ca este vorba de o plecare definitivă. La Londra, suveranul are convorbiri cu mai mulţi oameni politici şi îşi dă seama că Marea Britanie nu era în măsură să facă nici cel mai mic gest pentru a-l ajuta. Tot acolo Mihai I o cunoaşte pe principesa Ana de Bourbon-Parma, cu care pleacă în Elveţia, la Lausanne, unde se logodeşte neoficial la 6 decembrie 1947.[2]

 ABDICAREA REGELUI MIHAI I AL ROMÂNIEI 

,,30 DECEMVRIE 1947”

                Paşii decisivi către momentul 30 decembrie 1947 au fost: recunoaşterea internaţională în ianuarie 1946 a guvernului Groza, falsificarea grosolană a alegerilor din noiembrie 1946, semnarea tratatului de pace de la Paris din februarie 1947 care a abătut atenţia aliaţilor de la situaţia României (drept consecinţă, Comisia Aliată de Control a fost desfiinţată) şi a recunoscut implicit rezultatul alegerilor interzicerea şi arestarea liderilor partidelor istorice în iulie – noiembrie 1947. Înlăturarea regelui era o chestiune doar de timp.[3]

       Cerând încuvinţarea guvernului român, privind căsătoria – conform Statului Casei Regale – răspunsul transmis la 16 decembrie, a fost vag : căsătoria nu era oportună în acel moment. Cum presa internaţională începuse deja să facă speculaţii în legătură cu rămânerea lui Mihai I în străinătatea pentru o femeie, abandonându-şi prerogativele constituţionale, în ziua de 18 decembrie 1947 acesta s-a urcat în tren la Lausanne, iar la 21 decembrie a sosit la Bucureşti.  

A doua zi, 22 decembrie, dr. Petru Groza a avut o discuţie cu Mihai I, privind rezultatele vizitei sale în Occident şi problema căsătoriei. Cu acest prilej, preşedintele Consiliului de Miniştri s-a referit mai pe larg la situaţia din ţară, avansând că monarhia era şi ea trecătoare, că va sosi o vreme când România, nu va mai avea nevoie de o asemenea instituţie. După convorbire, în cursul căreia a semnat decretul pentru numirea lui Emil Bodnărăş în funcţia de ministru al apărării naţionale, acest act marca trecerea organismului militar sub conducerea Partidului Comunist Român.

          Regele și regina-mamă au plecat la Sinaia pentru sărbătorile de iarnă. În seara zilei de 29 decembrie regele a fost anunţat că dr. Petru Groza, dorea să-i se acorde o audienţă a doua zi la Bucureşti, unde era rugată să fie prezentă şi regina-mamă.

A doua zi, la ora 12, Mihai I a sosit la palatul din şoseaua Kiseleff. Mareşalul palatului, Dimitrie Negel, l-a informat telefonic pe Groza, care a ajuns în 15 minute împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Groza explică de la intrare : am venit cu prietenul meu Dej şi am dori să fim primiţi împreună, suveranul nu avea alceva de făcut decât să accepte.

       În esenţă dr. Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej îi explică regelui Mihai că instituţia monarhică nu mai corespunde condiţiilor de viaţă de după război, ea reprezentând o reală piedică în dezvoltarea societăţi româneşti, ,,propunerea dumneavoastră ridică grele probleme constituţionale” explică regele, ,,ne-am gândit la toate, replica Groza, scoţând o coală din pergament alb din dosarul cu scoarţe roşii pe care-l ţinuse în mână decând începuse audienţă. Majestatea dumneavoastră nu trebuie decât să semnaţi”. – ,,Voi studia această hârtie’’, declară regele, în speranţa că va câştiga timp. ,,Trebuie s-o citiţi acum. Nu părăsim această casă până când hârtia nu va fi semnată chiar dacă va trebui să stăm aici până diseară”, preciza Groza (Ioan Scurtu, Monarhia în România).

Regele merse în camera de alături pentru a citi documentul. Aici a aflat de la Dimitrie Negel că garda palatului fusese schimbată, că palatul era înconjurat de trupe, legăturile telefonice erau tăiate, regele fiind complet izolat. Regele revine în cameră :- ,,Pentru ce trupe în jurul palatului? Şi telefonul intrerupt?” -,,Poporul este impacientat Sire, Sântem aici de un timp destul de lung”. – ,,Şi dacă eu refuz să semnez?” - ,,Dv. Aţi văzut, totul a fost prevăzut. Ordinele sânt date, noi deţinem poziţiile cheie. Şi noi nu putem părăsi acest palat fără actul de abdicare semnat. Se poate ivi un război civil. Noi nu putem răspunde de securitatea nimănui. Şi dumneavoastră veţi purta răspunderea”. - ,,Poporul a suferit deja foarte mult ; el nu trebuie să-şi verse sângele pentru mine. Mă simt obligat să consimt la acest act de violenţă”. Apoi se aşează la masă şi semnează actul abdicării pentru el şi pentru toţi urmaşii lui la tron.[4]

          Regina Elena a înţeles imediat că în situaţia regelui Mihai s-a aflat şi răposatul ei frate, George al II-lea al Greciei şi ca alte capete încoronate care au fost obligaţi să trăiască în exil. De îndată ce Groza şi Dej au plecat de la palat, mai multe perechi de tineri care se plimbau la braţ pe şosea s-au postat ameninţător în fată gărzilor palatului, fiecare băiat sau fată având în mână un pistol. Peste câteva secunde, au apărut camioane cu poliţişti în civili şi soldaţi, gărzile au fost derzarmate şi palatul înconjurat imediat.

Pe malul lacului Floreasca din apropiere au fost amplasate câteva tunuri uşoare de câmp, gata să bombardeze palatul. În faţa intrării se aflau patru dube ale poliţiei şi o ambulanţă. Grupuri de tineri comunişti demonstrau deja pe străzi cu pancarte care fuseseră pregătite încă dinaintea abdicării, proclamând Republica comunistă.

Între timp, Guvernul nu stătuse de pomană. Regele a aflat curând cât de siguri fuseseră că demonstraţia de forţă şi ameninţările cu vărsarea de sânge aveau să-l convingă, căci Parlamentul fusese încă dinainte convocat pentru o sesiune de urgenţă la ora 3. Acum înţelegea de ce insistase Groza să semneze atât de repede. Probabil că ministrul plecase direct la Palatul Parlamentului, unde anunţase abdicarea, adăugând cu neruşinare, tipic comunistă, că Guvernul considera de datoria lui să accepte decizia Regelui. O sală aglomerată a aplaudat zgomotos. Însă din 74 de parlamentari necomunişti care suştineau Guvernul, doar cinci au avut nervii să asculte până la capăt această prezentare distorsionată a realităţii.

           Parlamentul a ratificat Actul de Abdicare şi a numit un Consiliu de Stat care trebuia să preia prerogativele regale şi puterea legislativă până la alegerea unei noi Adunări Constituante. Şi asfel, neluând deloc în seamă ilegalitatea prin care obţinuseră abdicarea, şi fără vreun referendum sau o altă acţiune parlamentară normală, Guvernul şi-a desăvârşit opera parcurgând solemn toţi paşii unei proceduri constituţionale corecte.[5]

Fostul rege Carol al II-lea nota :,, Vestea a căzut ca o măciucă pe capul nostru, am rămas literalmente trăznit (…) Cine dracu l-a pus pe Mihăiţă să se întoarcă (din Anglia) ca după o săptămână să plece în condiţiile cele mai urâte şi dând către popor o proclamaţie ruşinoasă. Nu numai că abdică pentru el şi urmaşii săi, dar spune în proclamaţie că lasă poporului grija de a-şi alege felul cum doreşte să fie guvernat, considerând că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a ţării (...) Chiar dacă abdicarea şi proclamaţia i-au fost smulse prin ameninţare, s-au pus în situaţia cea mai oribilă posibilă”(Ioan Scurtu, Monarhia în România). 

După ce a primit un paşaport pe numele Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen, fostul rege a plecat din ţară în seara zilei de 3 ianuarie 1948. De la castelul Foişor au mers, însoţit de mama sa, în gara Sinaia; aici, până la urcarea în vagon cele două persoane au trecut printre două rânduri de ostaşi, care n-au mai prezentat onorul cum se obişnuia,[6] pe măsură ce prindea viteză, au auzit strigătele îndepărtate ale unor muncitori de la calea ferată care stăteau lângă şine: ,,Trăiască Republica Comunistă”.[7]

Trenul era format din 8 vagoane, dintre care 2 de bagaje şi 6 vagoane salon. Odată cu Mihai au părăsit ţara 33 de persoane, majoritatea aflate de mai mulţi ani în serviciul Casei Regale; ulterior au plecat şi alţii, care s-au mai adăugat la membrii familiei regale aflaţi deja în strănătate – în total 46 de persoane, dintre care numai 17 făceau parte din suita fostului rege. În plină noapte trenul a trecut graniţa de stat a României, plecând în lungul drum al exilului, un drum care a însemnat pentru majoritatea membrilor familiei regale fără întoarcere. Trenul a parcurs teritoriile Ungariei, Austriei, îndreptându-se spre Elveţia, unde Mihai de Hohenzollern şi-a stabilit domiciliul. Pe traseu şi la sosirea în Elveţia el a refuzat să facă declaraţii ziariştilor.

           La 4 martie 1948, aflându-se într-o vizită în Marea Britanie, fostul rege Mihai a declarat presei că abdicarea i-a fost impusă prin forţă, astfel încât nu se simţea legat de acest act ; asemenea afirmaţii au fost repetate şi în S. U. A. cu prilejul primirii lui, în aceaşi lună, de către H. Truman şi G. Marschall, precum şi în alte ocazii. Ca urmare, Consiliu de Miniştri a hotărât, la 22 mai 1948 retragerea cetăţeniei române pentru : Mihai de Hohenzollern, Elena mama sa ; Elisabeta de Hohenzollern ; Ileana de Habsburg şi Nicolae de Hohenzollern. La 20 februarie 1948 a fost ridicată şi cetăţenia română şi fostului rege Carol al II-lea. Tot odată s-a hotărât trecerea în propietatea statului român bunurile familiei regale, şi anume : 15.190 ha teren arabil, 136.990 ha păduri, 29 de castele cu 1.081 camere, 114 alte palate în diferite zone ale ţării cu 1.979 de camere, 16 castele de vânătoare şi cabane cu 88 de camere, 3.991.502 bucăţi actiuni la cele mai importante întreprinderi industriale şi bănci. Casa Regală poseda numeroase bijuterii, tablouri, yacht-uri şi alte bunuri în valoare de ,,mai multe sute de miliarde de lei”(Ioan Scurtu, Monarhia în România).  

             De la 30 decembrie 1947 a fost sistată plata listei civile pentru familia regală şi alte cheltuieli ale instituţiei monarhice.

Figura 1. Fragment din ,,Monitorul Oficial al Regatului României cu nr. 300 bis/ CXV, marți, 30 decemvrie 1947”pag.1

                 În aprecierea actului de la 30 decembrie 1947 trebuie să se ţină seama de contextul concret istoric în care se derula istoria României, şi mai ales la presiunea factorilor externi. Practic, România era înconjurată de state care evoluau în aceaşi direcţie şi în care se instaurase deja regimuri republicane : Uniunea Sovietică (1917), Bulgaria (septembrie 1946), fosta Iugoslavie (decembrie 1945), Ungaria (februarie 1946). Asemenea unor state europene, România se afla în zona de influenţă şi dominaţie sovietică, astfel de la 30 decembrie 1947, regatul României înceta să mai existe.[8]

Figura 2. Fragment din ,,Monitorul Oficial al Regatului României cu nr. 300 bis/ CXV, marți, 30 decemvrie 1947” pag. 2

Figura 3 - Actul abdicării regelui Mihai I, semnat forțat la ,,30 decemvrie 1947”

 Fragment din filmul artistic ,,Oglinda dreptății”-1993 reprezentând ,,Abdicarea regelui Mihai I-iu la 30 decemvrie 1947”

Figura 4. Abidcarea forțată a regelui Mihai I în organul de presă al Partidului Comunist Român ,,Scînteia” în ediția specială din 31 decemvrie 1947

EXILUL FAMILIEI REGALE

                    După ce a denunţat actul abdicări în luna martie 1948, el se căsătoreşte la Atena (Grecia) în ziua de 10 iunie 1948 cu Ana de Bourbon-Parma, fără consimţământul papei[9] (Papa nu putea, conform legilor Bisericii, să dea o dispensă pentru ca viitorii lor copii să fie crescuţi în religia greco-ortodoxă căreia îi aparţinea Mihai şi Ana fiind romano-catolică), astfel ea devine cea de a doua regină a României, după regina mamă Elena care era nevoită să trăiască în exil. Fericit în căsnicie, fostul rege Mihai se bucură de plăcerile vieţii simple, dar privirea lui este mereu întoarsă spre România, urmârind tot ce se întâmplă acolo, păstrând legătura cu tot ceea ce priveşte România.

De la abdicarea lui, România a fost redusă pas cu pas la o servitute fizică şi spirituală, sub o nouă Constituţie copiată după cea a Rusiei, bazată pe negarea drepturilor şi instinctelor omului.[10]

              În anul 1950 părăsesc Lausanne-ul şi se mută în Londra, într-o casă modestă, revenind la Lausanne doar la naşterea fiicelor Elena şi Irina. Ei au rămas ataşaţi mereu de natură, au deschis un atelier de prelucrare a lemnului care a funcţionat bine. Părăsesc Anglia şi se mută la Versoix rămânând acolo aproape 20 de ani. În 1959, a înfinţat o companie de electronică şi de mecanisme automate numită METRAVEL. Această companie a funcţionat bine până în 1964, producând elemente pentru calea ferată, alarme şi chiar vînzând avioane şi ocazie. Dar după 5 ani presiunea concurenţei devenise prea mare, regele fiind nevoit să o vândă. Evident, cea mai mare plăcere a regelui rămâneau mecanica şi jeep-urile. În anul 1976, regele împreună cu familia sa s-au mutat la Vila Serana, locuinţa actuală. În anul 1982, regele a trecut prin momente dificile, şi anume pierderea mamei sale, regina Elena, care după atâtea exiluri, dar şi a atâtor necazuri, i-a venit sfârşitul la vârsta de 86 de ani, la Laussane.

             Odată cu izbucnirea evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989, eveniment prin care regimul dictatorial a lui Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat, fostul rege Mihai împreună cu regina Ana şi fiicele Margareta şi Sofia urmăreau la televizor derularea evenimentelor, principesa Margareta şi Sofia au organizat în mod eficient şi rapid secretariatul Regelui. Întrebat de nu s-a dus imediat la Bucureşti, în mijlocul evenimentelor, fostul rege a răspuns :,,Deşi am aşteptat clipa aceasta 42 de ani, nu pot merge acolo, fiindcă tinerii nu şi-au dat viaţa în acele zilele pentru mine”(Ana a României, A.S.R. Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, Un război, o viaţă, un exil).

            După anul 1990, Vila Serena a devenit şi sediul fundaţiei ,,Principesa Margareta a României”, de fapt, sediul a două instituţii: secretariatul Regelui şi fundaţia principesei. În luna ianuarie 1990, principesa Margareta şi sora ei, principesa Sofia au călcat pentru prima dată pe pământ românesc, la Timişoara, unde au depus o coroană de flori la mormântul eroilor.[11]

---

[1]Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, pp. 162-168.

[2] Ion Mamina, Regalitatea în România 1866-1947, p.183.

[3] România Liberă - 4 Ianuarie 2008

[4] Ioan Scurtu, op. cit., pp. 170-175.

[5] Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul, Povestea Regelui Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas 1998, pp. 275-286.

[6] Ioan Scurtu, op. cit., p.175.

[7] Arthur Gould Lee, op. cit., p. 301.

[8] Ioan Scurtu, op. cit., pp.175-177.

[9] Ana a României, Alteţa Sa Regală Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, Un război, o viaţă, un exil, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, pp.71-72.

[10]Arthur Gould Lee, op. cit., pp.308-309.

[11] Ana a României, Alteţa Sa Regală Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, op. cit., pp.73-158.