ABDICAREA REGELUI MIHAI I ȘI SFÂRȘITUL REGATULUI ROMÂNIEI, ,,30 DECEMVRIE 1947”

REGATUL ROMÂNIEI ÎN ULTIMA DECADĂ A ANULUI 1947

           Aflată sub ocupaţie sovietică din august 1944, România se îndrepta cu paşi repezi spre sistemul stalinist de guvernare, întemeiat pe monopartidism. La 29 iulie 1947, Adunare Deputaţilor a ractificat hotărârea Consiliului de Miniştri privind dizolvarea Partidului Naţional – Ţărănesc. A urmat arestarea principalelor cadre ale acestui partid şi trimiterea lor în faţa instanţei. Sentinţa de condamnare, pronunţată la 11 noiembrie 1947, începea cu formula obişnuită :,, Mihai I-iu, Prin graţia lui Dumnezu şi voinţă naţională, Rege al României” : Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Grigore Niculescu-Buzeşti, Alexandru Cretzeanu, Constantin Vioşeanu şi alţi fruntaşi naţionali – ţărănişti fiind acuzaţi pentru crima de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a oridinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la înalta trădare, au fost condamnaţii la ani grei de temniţă.

La 5 noiembrie Adunarea Deputaţilor adoptase o moţiune de neîncredere lui Gheorghe Tătărescu (titularul Ministrului de Externe), în ziua următoare reprezentanţii Partidului Naţional – Liberal (Gheorghe Tătărescu) în guvern au demisionat. Regele a primit aceste demisii şi a semnat decretele pentru numirea unor noi titulari, în majoritate comunişti, şi sociali democraţi.

Totalitarismul câştigă teren de la o zi la alta. Monahia era tot mai puţin implicată în viaţa politică, existenţa sa având mai curând un caracter formal. Biograful regelui nota : ,,Îndatoririle sale se reduseseră, şi odată cu ele şi posbilităţile sale de a şi exercita influenţa. Deşi două sau trei zile pe săptămână erau ocupate cu audienţele pe care le avea cu miniştrii, aceştia reduceau treptat câmpul discuţiilor sau raportau că nu aveau nimic de discutat” (Ioan Scurtu, Monarhia în România).

        Pe acest fond politic, la care monarhia asista neputincioasă, a venit invitaţia guvernului  englez ca regele Mihai să participe la căsătoria principesei Elisabeta, moştenitoarea Coroanei Marii Britanii. Guvernul Român a fost de acord cu deplasarea suveranului. În dimineaţa zilei de 12 noiembrie toţi miniştri în frunte cu dr. Petru Groza, l-au salutat pe rege la plecarea sa de pe aeroportul Băneasa[1], unii au crezut ca este vorba de o plecare definitivă. La Londra, suveranul are convorbiri cu mai mulţi oameni politici şi îşi dă seama că Marea Britanie nu era în măsură să facă nici cel mai mic gest pentru a-l ajuta. Tot acolo Mihai I o cunoaşte pe principesa Ana de Bourbon-Parma, cu care pleacă în Elveţia, la Lausanne, unde se logodeşte neoficial la 6 decembrie 1947.[2]

 ABDICAREA REGELUI MIHAI I AL ROMÂNIEI 

,,30 DECEMVRIE 1947”

                Paşii decisivi către momentul 30 decembrie 1947 au fost: recunoaşterea internaţională în ianuarie 1946 a guvernului Groza, falsificarea grosolană a alegerilor din noiembrie 1946, semnarea tratatului de pace de la Paris din februarie 1947 care a abătut atenţia aliaţilor de la situaţia României (drept consecinţă, Comisia Aliată de Control a fost desfiinţată) şi a recunoscut implicit rezultatul alegerilor interzicerea şi arestarea liderilor partidelor istorice în iulie – noiembrie 1947. Înlăturarea regelui era o chestiune doar de timp.[3]

       Cerând încuvinţarea guvernului român, privind căsătoria – conform Statului Casei Regale – răspunsul transmis la 16 decembrie, a fost vag : căsătoria nu era oportună în acel moment. Cum presa internaţională începuse deja să facă speculaţii în legătură cu rămânerea lui Mihai I în străinătatea pentru o femeie, abandonându-şi prerogativele constituţionale, în ziua de 18 decembrie 1947 acesta s-a urcat în tren la Lausanne, iar la 21 decembrie a sosit la Bucureşti.  

A doua zi, 22 decembrie, dr. Petru Groza a avut o discuţie cu Mihai I, privind rezultatele vizitei sale în Occident şi problema căsătoriei. Cu acest prilej, preşedintele Consiliului de Miniştri s-a referit mai pe larg la situaţia din ţară, avansând că monarhia era şi ea trecătoare, că va sosi o vreme când România, nu va mai avea nevoie de o asemenea instituţie. După convorbire, în cursul căreia a semnat decretul pentru numirea lui Emil Bodnărăş în funcţia de ministru al apărării naţionale, acest act marca trecerea organismului militar sub conducerea Partidului Comunist Român.

          Regele și regina-mamă au plecat la Sinaia pentru sărbătorile de iarnă. În seara zilei de 29 decembrie regele a fost anunţat că dr. Petru Groza, dorea să-i se acorde o audienţă a doua zi la Bucureşti, unde era rugată să fie prezentă şi regina-mamă.

A doua zi, la ora 12, Mihai I a sosit la palatul din şoseaua Kiseleff. Mareşalul palatului, Dimitrie Negel, l-a informat telefonic pe Groza, care a ajuns în 15 minute împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Groza explică de la intrare : am venit cu prietenul meu Dej şi am dori să fim primiţi împreună, suveranul nu avea alceva de făcut decât să accepte.

       În esenţă dr. Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej îi explică regelui Mihai că instituţia monarhică nu mai corespunde condiţiilor de viaţă de după război, ea reprezentând o reală piedică în dezvoltarea societăţi româneşti, ,,propunerea dumneavoastră ridică grele probleme constituţionale” explică regele, ,,ne-am gândit la toate, replica Groza, scoţând o coală din pergament alb din dosarul cu scoarţe roşii pe care-l ţinuse în mână decând începuse audienţă. Majestatea dumneavoastră nu trebuie decât să semnaţi”. – ,,Voi studia această hârtie’’, declară regele, în speranţa că va câştiga timp. ,,Trebuie s-o citiţi acum. Nu părăsim această casă până când hârtia nu va fi semnată chiar dacă va trebui să stăm aici până diseară”, preciza Groza (Ioan Scurtu, Monarhia în România).

Regele merse în camera de alături pentru a citi documentul. Aici a aflat de la Dimitrie Negel că garda palatului fusese schimbată, că palatul era înconjurat de trupe, legăturile telefonice erau tăiate, regele fiind complet izolat. Regele revine în cameră :- ,,Pentru ce trupe în jurul palatului? Şi telefonul intrerupt?” -,,Poporul este impacientat Sire, Sântem aici de un timp destul de lung”. – ,,Şi dacă eu refuz să semnez?” - ,,Dv. Aţi văzut, totul a fost prevăzut. Ordinele sânt date, noi deţinem poziţiile cheie. Şi noi nu putem părăsi acest palat fără actul de abdicare semnat. Se poate ivi un război civil. Noi nu putem răspunde de securitatea nimănui. Şi dumneavoastră veţi purta răspunderea”. - ,,Poporul a suferit deja foarte mult ; el nu trebuie să-şi verse sângele pentru mine. Mă simt obligat să consimt la acest act de violenţă”. Apoi se aşează la masă şi semnează actul abdicării pentru el şi pentru toţi urmaşii lui la tron.[4]

          Regina Elena a înţeles imediat că în situaţia regelui Mihai s-a aflat şi răposatul ei frate, George al II-lea al Greciei şi ca alte capete încoronate care au fost obligaţi să trăiască în exil. De îndată ce Groza şi Dej au plecat de la palat, mai multe perechi de tineri care se plimbau la braţ pe şosea s-au postat ameninţător în fată gărzilor palatului, fiecare băiat sau fată având în mână un pistol. Peste câteva secunde, au apărut camioane cu poliţişti în civili şi soldaţi, gărzile au fost derzarmate şi palatul înconjurat imediat.

Pe malul lacului Floreasca din apropiere au fost amplasate câteva tunuri uşoare de câmp, gata să bombardeze palatul. În faţa intrării se aflau patru dube ale poliţiei şi o ambulanţă. Grupuri de tineri comunişti demonstrau deja pe străzi cu pancarte care fuseseră pregătite încă dinaintea abdicării, proclamând Republica comunistă.

Între timp, Guvernul nu stătuse de pomană. Regele a aflat curând cât de siguri fuseseră că demonstraţia de forţă şi ameninţările cu vărsarea de sânge aveau să-l convingă, căci Parlamentul fusese încă dinainte convocat pentru o sesiune de urgenţă la ora 3. Acum înţelegea de ce insistase Groza să semneze atât de repede. Probabil că ministrul plecase direct la Palatul Parlamentului, unde anunţase abdicarea, adăugând cu neruşinare, tipic comunistă, că Guvernul considera de datoria lui să accepte decizia Regelui. O sală aglomerată a aplaudat zgomotos. Însă din 74 de parlamentari necomunişti care suştineau Guvernul, doar cinci au avut nervii să asculte până la capăt această prezentare distorsionată a realităţii.

           Parlamentul a ratificat Actul de Abdicare şi a numit un Consiliu de Stat care trebuia să preia prerogativele regale şi puterea legislativă până la alegerea unei noi Adunări Constituante. Şi asfel, neluând deloc în seamă ilegalitatea prin care obţinuseră abdicarea, şi fără vreun referendum sau o altă acţiune parlamentară normală, Guvernul şi-a desăvârşit opera parcurgând solemn toţi paşii unei proceduri constituţionale corecte.[5]

Fostul rege Carol al II-lea nota :,, Vestea a căzut ca o măciucă pe capul nostru, am rămas literalmente trăznit (…) Cine dracu l-a pus pe Mihăiţă să se întoarcă (din Anglia) ca după o săptămână să plece în condiţiile cele mai urâte şi dând către popor o proclamaţie ruşinoasă. Nu numai că abdică pentru el şi urmaşii săi, dar spune în proclamaţie că lasă poporului grija de a-şi alege felul cum doreşte să fie guvernat, considerând că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a ţării (...) Chiar dacă abdicarea şi proclamaţia i-au fost smulse prin ameninţare, s-au pus în situaţia cea mai oribilă posibilă”(Ioan Scurtu, Monarhia în România). 

După ce a primit un paşaport pe numele Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen, fostul rege a plecat din ţară în seara zilei de 3 ianuarie 1948. De la castelul Foişor au mers, însoţit de mama sa, în gara Sinaia; aici, până la urcarea în vagon cele două persoane au trecut printre două rânduri de ostaşi, care n-au mai prezentat onorul cum se obişnuia,[6] pe măsură ce prindea viteză, au auzit strigătele îndepărtate ale unor muncitori de la calea ferată care stăteau lângă şine: ,,Trăiască Republica Comunistă”.[7]

Trenul era format din 8 vagoane, dintre care 2 de bagaje şi 6 vagoane salon. Odată cu Mihai au părăsit ţara 33 de persoane, majoritatea aflate de mai mulţi ani în serviciul Casei Regale; ulterior au plecat şi alţii, care s-au mai adăugat la membrii familiei regale aflaţi deja în strănătate – în total 46 de persoane, dintre care numai 17 făceau parte din suita fostului rege. În plină noapte trenul a trecut graniţa de stat a României, plecând în lungul drum al exilului, un drum care a însemnat pentru majoritatea membrilor familiei regale fără întoarcere. Trenul a parcurs teritoriile Ungariei, Austriei, îndreptându-se spre Elveţia, unde Mihai de Hohenzollern şi-a stabilit domiciliul. Pe traseu şi la sosirea în Elveţia el a refuzat să facă declaraţii ziariştilor.

           La 4 martie 1948, aflându-se într-o vizită în Marea Britanie, fostul rege Mihai a declarat presei că abdicarea i-a fost impusă prin forţă, astfel încât nu se simţea legat de acest act ; asemenea afirmaţii au fost repetate şi în S. U. A. cu prilejul primirii lui, în aceaşi lună, de către H. Truman şi G. Marschall, precum şi în alte ocazii. Ca urmare, Consiliu de Miniştri a hotărât, la 22 mai 1948 retragerea cetăţeniei române pentru : Mihai de Hohenzollern, Elena mama sa ; Elisabeta de Hohenzollern ; Ileana de Habsburg şi Nicolae de Hohenzollern. La 20 februarie 1948 a fost ridicată şi cetăţenia română şi fostului rege Carol al II-lea. Tot odată s-a hotărât trecerea în propietatea statului român bunurile familiei regale, şi anume : 15.190 ha teren arabil, 136.990 ha păduri, 29 de castele cu 1.081 camere, 114 alte palate în diferite zone ale ţării cu 1.979 de camere, 16 castele de vânătoare şi cabane cu 88 de camere, 3.991.502 bucăţi actiuni la cele mai importante întreprinderi industriale şi bănci. Casa Regală poseda numeroase bijuterii, tablouri, yacht-uri şi alte bunuri în valoare de ,,mai multe sute de miliarde de lei”(Ioan Scurtu, Monarhia în România).  

             De la 30 decembrie 1947 a fost sistată plata listei civile pentru familia regală şi alte cheltuieli ale instituţiei monarhice.

Figura 1. Fragment din ,,Monitorul Oficial al Regatului României cu nr. 300 bis/ CXV, marți, 30 decemvrie 1947”pag.1

                 În aprecierea actului de la 30 decembrie 1947 trebuie să se ţină seama de contextul concret istoric în care se derula istoria României, şi mai ales la presiunea factorilor externi. Practic, România era înconjurată de state care evoluau în aceaşi direcţie şi în care se instaurase deja regimuri republicane : Uniunea Sovietică (1917), Bulgaria (septembrie 1946), fosta Iugoslavie (decembrie 1945), Ungaria (februarie 1946). Asemenea unor state europene, România se afla în zona de influenţă şi dominaţie sovietică, astfel de la 30 decembrie 1947, regatul României înceta să mai existe.[8]

Figura 2. Fragment din ,,Monitorul Oficial al Regatului României cu nr. 300 bis/ CXV, marți, 30 decemvrie 1947” pag. 2

Figura 3 - Actul abdicării regelui Mihai I, semnat forțat la ,,30 decemvrie 1947”

 Fragment din filmul artistic ,,Oglinda dreptății”-1993 reprezentând ,,Abdicarea regelui Mihai I-iu la 30 decemvrie 1947”

Figura 4. Abidcarea forțată a regelui Mihai I în organul de presă al Partidului Comunist Român ,,Scînteia” în ediția specială din 31 decemvrie 1947

EXILUL FAMILIEI REGALE

                    După ce a denunţat actul abdicări în luna martie 1948, el se căsătoreşte la Atena (Grecia) în ziua de 10 iunie 1948 cu Ana de Bourbon-Parma, fără consimţământul papei[9] (Papa nu putea, conform legilor Bisericii, să dea o dispensă pentru ca viitorii lor copii să fie crescuţi în religia greco-ortodoxă căreia îi aparţinea Mihai şi Ana fiind romano-catolică), astfel ea devine cea de a doua regină a României, după regina mamă Elena care era nevoită să trăiască în exil. Fericit în căsnicie, fostul rege Mihai se bucură de plăcerile vieţii simple, dar privirea lui este mereu întoarsă spre România, urmârind tot ce se întâmplă acolo, păstrând legătura cu tot ceea ce priveşte România.

De la abdicarea lui, România a fost redusă pas cu pas la o servitute fizică şi spirituală, sub o nouă Constituţie copiată după cea a Rusiei, bazată pe negarea drepturilor şi instinctelor omului.[10]

              În anul 1950 părăsesc Lausanne-ul şi se mută în Londra, într-o casă modestă, revenind la Lausanne doar la naşterea fiicelor Elena şi Irina. Ei au rămas ataşaţi mereu de natură, au deschis un atelier de prelucrare a lemnului care a funcţionat bine. Părăsesc Anglia şi se mută la Versoix rămânând acolo aproape 20 de ani. În 1959, a înfinţat o companie de electronică şi de mecanisme automate numită METRAVEL. Această companie a funcţionat bine până în 1964, producând elemente pentru calea ferată, alarme şi chiar vînzând avioane şi ocazie. Dar după 5 ani presiunea concurenţei devenise prea mare, regele fiind nevoit să o vândă. Evident, cea mai mare plăcere a regelui rămâneau mecanica şi jeep-urile. În anul 1976, regele împreună cu familia sa s-au mutat la Vila Serana, locuinţa actuală. În anul 1982, regele a trecut prin momente dificile, şi anume pierderea mamei sale, regina Elena, care după atâtea exiluri, dar şi a atâtor necazuri, i-a venit sfârşitul la vârsta de 86 de ani, la Laussane.

             Odată cu izbucnirea evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989, eveniment prin care regimul dictatorial a lui Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat, fostul rege Mihai împreună cu regina Ana şi fiicele Margareta şi Sofia urmăreau la televizor derularea evenimentelor, principesa Margareta şi Sofia au organizat în mod eficient şi rapid secretariatul Regelui. Întrebat de nu s-a dus imediat la Bucureşti, în mijlocul evenimentelor, fostul rege a răspuns :,,Deşi am aşteptat clipa aceasta 42 de ani, nu pot merge acolo, fiindcă tinerii nu şi-au dat viaţa în acele zilele pentru mine”(Ana a României, A.S.R. Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, Un război, o viaţă, un exil).

            După anul 1990, Vila Serena a devenit şi sediul fundaţiei ,,Principesa Margareta a României”, de fapt, sediul a două instituţii: secretariatul Regelui şi fundaţia principesei. În luna ianuarie 1990, principesa Margareta şi sora ei, principesa Sofia au călcat pentru prima dată pe pământ românesc, la Timişoara, unde au depus o coroană de flori la mormântul eroilor.[11]

---

[1]Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, pp. 162-168.

[2] Ion Mamina, Regalitatea în România 1866-1947, p.183.

[3] România Liberă - 4 Ianuarie 2008

[4] Ioan Scurtu, op. cit., pp. 170-175.

[5] Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul, Povestea Regelui Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas 1998, pp. 275-286.

[6] Ioan Scurtu, op. cit., p.175.

[7] Arthur Gould Lee, op. cit., p. 301.

[8] Ioan Scurtu, op. cit., pp.175-177.

[9] Ana a României, Alteţa Sa Regală Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, Un război, o viaţă, un exil, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, pp.71-72.

[10]Arthur Gould Lee, op. cit., pp.308-309.

[11] Ana a României, Alteţa Sa Regală Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, op. cit., pp.73-158.

REGATUL ROMÂNIEI ÎNTRE DICTATURA REGELUI CAROL AL II-LEA ȘI TEROAREA LEGIONARĂ (6 SEPTEMBRIE 1940 - 27 IANUARIE 1941)

REGATUL ROMÂNIEI ÎN ANUL 1940. INSTAURAREA STATULUI LEGIONAR ȘI SFÂRȘITUL ACESTUIA ÎN IANUARIE 1941.

           Partea a III-a    

                 Încã de la început, regele Carol al II-lea a încercat sã compromitã partidele politice pentru aşi netezi calea unui regim personal. A încercat sã numeascã guverne de uniune naţionalã, care sã conducã peste partide, la început aceastã soluţie nu s-a dovedit viabilã, guvernul Iorga –Argetoianu având o activitate scurtã (din 1931- până în mai 1932). Dupã alegerile din 1933, câştigate de liberali şi dupã asasinarea primului ministru I.Gh.Duca de cãtre legionari, Carol al II-lea a numit prim-ministru pe Gheorghe Tãtãrescu din gruparea tinerilor liberali care nu era însã şeful partidului. În acestã perioadã, guvernul a condus prin decrete-legi ocolind Parlamentul. În paralel de dreapta: Frontul Românesc şi Partidul Naţional-Creştin. 

             Rezultatele alegerilor din 1937, au permis lui Carol al II-lea sã-şi atingã obiectivul urmãrit. El a însãrcinat cu formarea noului guvern pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin care se clasase pe locul IV în alegeri, cu 9,15 % din toatalul voturilor. Evident cã acest guvern nu a fost viabil, astfel cã, la 10 februarie 1938, a fost înlocuit cu altul, aflat sub ascultarea regelui şi condus de Patriarhul României Miron Cristea. 

                   Izbucnirea Celul de al Doilea Rãzboi Mondial, care au dus gravele pierderi teritoriale din vara anului 1940, a cauzat prãbuşirea regimului autoritar al lui Carol al II-lea. În cele din urmã, regele a fost nevoit sa-l numeascã în fruntea guvernului pe Ion Antonescu la 4 septembrie 1940. 

Dupã ce a suspendat Constituţia şi a dizolvat Parlamentul, Antonescu a cerut puteri depline pentru conducerea statului. Obţinându-le, el a cerut abdicarea lui Carol al-II-lea în favoarea fiului acestuia, Mihai, şi pãrãsirea imedeatã a României de cãtre fostul Rege.

                   Antonescu a fost numit conducãtor al statului. Noul guvern era format din militari şi reprezentanţi ai mişcãri Legionare. La 14 septembrie 1940, România este proclamată, (prin Decret Regal semnat de Mihai I), Stat Naţional Legionar. „Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul stat, având ca ţel ridicarea morală, materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Generalul Ion Antonescu este numit Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar. Vice prim-ministru este Horia Sima, conducătorul Mişcării Legionare. Se decide încetarea oricărei lupte între fraţi”.

                  Statul național-legionar a fost denumirea purtată de Regatul României timp de 138 de zile, în perioada dintre 14 septembrie 1940 (când s-a format Guvernul Ion Antonescu 2) și 14 februarie 1941 (când statul național-legionar a fost abrogat în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Antonescu”). Încã de la constituirea guvernului s-a dat o luptã acerbã pentru supremaţia în stat. Statul Național-Legionar a comis un mare număr de crime de genocid și jefuire împotriva evreilor din România. În perioada 1940-1941, statul național –legionar condus de Mareșalul Ion Antonescu a adoptat peste 20 de legi antisemite.

Ion Antonescu și Horia Sima, în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la marea manifestație a Gărzii de Fier din octombrie 1940 

               O cauză imediată, care a dus la ascuţirea contradicţiilor dintre general şi Legiune, a constituit-o activitatea Poliţiei Legionare, care, prin excesele comise, a creat o atmosferă de teroare, încă din luna octombrie întreaga ţară fiind cuprinsă de anarhie şi violenţă. Asasinatele, descinderile, arestările ilegale, maltratarea cetăţenilor, jafurile sau ţinut lanţ. O statistică întocmită din ordinul autorităţilor, în anul 1941, înregistra nu mai puţin de 450 de maltratări, 323 sechestrări de persoane, nouă asasinate – în afara celor comise la Jilava – , fără a mai lua în discuţie delictele comise la adresa proprietăţii private, care se cifrau la câteva mii. Răfuiala „cămăşilor verzi” cu foştii demnitari politici, care s-a soldat cu asasinarea a 64 de deţinuţi în închisoarea Jilavă, a istoricului Nicolae Iorga şi a economistului Virgil Madgearu, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, a constituit o încălcare de către legionari a dispoziţiilor primite de la Antonescu.

             Ca urmare a acestui fapt, în decembrie, el a luat măsuri care nu lăsau nici un dubiu asupra scopului urmărit, respectiv curmarea exceselor şi îndepărtarea elementelor gardiste care se dovediseră necorespunzătoare. Astfel, la 2 decembrie 1940, a ordonat desfiinţarea Poliţiei Legionare, iar pe 23 ale aceleiaşi luni, l-a destituit pe ministrul de externe legionar, Mihail Sturdza. Conflictul s-a înteţit ca urmare a măsurilor luate de „cămăşile verzi”, ca o contrapondere la ordinele date de Antonescu.

Marele savant și istoric Nicolae Iorga (cel din față cu barbă) și în 

spatele acestuia partea stângă Regele Carol al II-lea. 

[..A fost ridicat de un grup de legionari din vila sa din Sinaia în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnic. A fost împușcat de nouă ori. Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane. ...]

Corneliu Zelea Codreanu s-a născut la data de 13 septembrie 1899 la Huși, și a murit la  30 noiembrie 1938. A fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine din România interbelică, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail (cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”)

                După asasinatele sãvârşite de legionari în noiembrie 1940, conflictul s-a accentuat. În a doua jumătate a lunii decembrie, s-au intensificat zvonurile referitoare la pregătirea unei „nopţi a Sfântului Bartolomeu”, având ca scop lichidarea reprezentanţilor partidelor politice, ca şi a celor care se împotriveau Gărzii, extremiştii din mişcare voind astfel să inaugureze anul 1941 cu „oameni noi şi suprimarea a tot ce este vechi”. Totodată, deşi desfiinţată, Poliţia Legionară şi-a continuat activităţile ilegale – materializate în percheziţii, confiscări de averi, descinderi în locuinţele cetăţenilor – au crescut în intensitate înarmările legionarilor, instrucţia formaţiunilor paramilitare şi s-au constituit numeroase depozite clandestine de armament, toate acestea demonstrând faptul că Legiunea se pregătea febril în vederea confruntării decisive. El a culminat cu rebeliunea legionarã din 21-23 ianuarie 1941, în urma cãreia Antonescu i-a îndepãrtat de la Putere.

 

[... Horia Sima s-a născut la data de 3 iulie 1906 în Făgăraș - decedat în 1993, Madrid (?). A a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului Garda de Fier, de orientare fascistă, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu. În zilele 21-23 ianuarie 1941, Horia Sima a declanșat și condus rebeliunea legionară împotriva generalului Ion Antonescu și a armatei române, pentru care a fost condamnat la moarte în contumacie (1941). În același timp cu rebeliunea, în fruntea legionarior, Sima a inițiat și condus cel mai mare și cel mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei, Pogromul de la București.În 1945, cu înaintarea frontului spre Viena, Sima se ascunde la Alt-Aussee, în munții Tirolului, cu acte false, pe numele de Josef Weber. Apoi se refugiază în Italia, Franța și Spania, unde se stabilește. Regimul fascist al generalului Franco îi oferă statutul de refugiat politic și posibilitatea de a preda un curs la universitatea din Barcelona. A murit în 1993, potrivit unora la Madrid, potrivit altora la Untermeitingen, lângă Augsburg, în Bavaria, și a fost înmormântat lângă soția sa, Elvira Sima, la Torredembarra, aproape de Barcelona. ...]

                Printre cei care i-au atacat pe evrei, împreună cu ceilalți legionarii, au fost jandarmi legionari, personalul perfecturii de poliție din București, organizațiile de muncitori legionari și organizația studențească legionară. Templele și sinagogile evreiești au fost vandalizate și incendiate, unele vechi de secole. La Templul Coral și la sinagoga Bet Midraș, legionarii au ajuns în timpul rugăciunii de seară. Au oprit rugăciunea, i-au luat pe evrei și i-au torturat, apoi i-au asasinat în Pădurea JilavaLegionarii s-au întors la templul Coral cu un camion și au început să încarce mobile. Au spart casa de fier și au furat conținutul, apoi au incendiat lăcașul. Sinagoga de pe strada Atena și sinagoga Bet El au fost distruse cu topoare, ciocane și răngi de fier. O ceată de legionari au transformat sinagoga Cizmarilor într-un centru de tortură. La Sinagoga Mare au lucrat două echipe; prima echipă a intrat cu revolvere, au jefuit enoriașii evrei prezenți și i-au bătut până a venit a doua echipă care i-a schimbat pe schingiuitori. La Sinagoga Mare lucra o servitoare creștină, Lucreția Canjia, care s-a rugat în lacrimi de vandali să nu dea foc, le-a amintit că nu așa se poartă creștinii credincioși și până la urmă ei au renunțat la incendiere. La Sinagoga Mică, Cahal Cico, vecinii s-au temut că focul s-ar fi putut extinde asupra caselor lor. Vandalii au distrus-o, dar nu au incendiat-o. La 21 ianuarie un grup de legionari condus de preotul Brigadeu s-a baricadat în cea mai frumoasă sinagogă din România sinagoga sefarda Cahal Grande, și a așteptat armata, care n-a venit. Legionarii au jefuit și devastat templul în care erau opere de artă evreiască dintre cele mai frumoase din Europa. Cărțile de religie, biblioteca antică și sulurile de Tora au fost adunate în centrul templului și li s-a dat foc.Propaganda legionară relata cititorilor ,,că evreii s-ar fi revoltat și că armata ar fi primit ordine de la „jidoviți”.

Cadavrele unor evrei asasinați de legionari în Rebeliunea Legionară

din ianuarie 1941 în pădurea Jilava 

              Mai târziu, în seara zilei de 22 ianuarie, legionarii au adus o cisternă de benzină cu care au dat foc clădirii. Ei au oprit pompierii, nepermițându-le să stingă focul. Anchetatorul militar Vlădescu a povestit ce a văzut cu ochii lui: „Templul ardea ca o torță imensă în centrul capitalei și de jur împrejur dansau legionarii un dans diabolic cântând imnul lor și împingeau în foc cu picioarele cizmuite trei evreice nenorocite, dezbrăcate complet, care urlau de durere”. 90 de evrei, dintre cei torturați în centrele legionare de tortură, au fost încărcați în camioane, duși în pădurea Jilava, dezbrăcați și împușcați în cap. A doua zi, unii legionari s-au întors la fața locului pentru a aduna îmbrăcămintea celor uciși și lucrările dentare de aur”.

Periodicul ,,Cuvântul”, organul de presă al mișcări

legionare. Fragment din Ediția specială din data de 23 ianuarie 1941 

    

                La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, alcătuit în principal din ofițeri, a căror sarcină era aceea de a asigura ordinea publică și administrarea eficientă, „după reprimarea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, prin Înaltul decret regal nr. 314, din 14 februarie 1941, Statul Național Legionar a fost desființat” în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Antonescu. Din noul guvern, din 23 de persoane 15 erau militari.

Regimul politic al generalului Antonescu poate fi caracterizat, deci ca fiind o dictaturã militarã, toate puterile în stat erau concentrate în mâna lui Antonescu. El putea modifica legile vechi sau iniţia altele noi. Regele avea doar atribuţii pur decorative. Antonescu a justificat aceste mãsuri prin încercarea de a asigura ordinea şi siguranţa statului în condiţiile deosebit de dificile ale rãzboiului.

Recenzie realizată din diferite lucrări de specialitate şi este rezultatul colaborării dintre Arhivele Naţionale ale României, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Serviciul Istoric al Armatei şi Arhiva Naţională de Filme. (Prof. istoric/jurnalist - Ovidiu Czinka)

DRAMA EVREILOR ROMÂNI ÎN ANII CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 1939-1945

HOLOCAUSTUL ÎN ROMÂNIA. Drama evreilor romÂnii în timpul războiului pentru REÎNTREGIREA Basarabiei, a Bucovinei de Nord ȘI a Transilvaniei de Nord (IUNIE 1941- AUGUST 1944)

          Al doilea război mondial a consemnat una din cele mai mari tragedii din istoria umanităţii, holocaustul evreiesc.

Cu toate că România a reprezentat una din puţinele state europene aflate sub hegemonia Germaniei care nu a permis deportarea evreilor în lagărele de exterminare, antisemitismul regimului Antonescu a făcut un număr impresionant de victime în rândul evreilor.

Încã din 1938, la 22 ianuarie, sub guvernarea Goga-Cuza, prin legea nr.169 era revizuit statutul de cetãţeni al evreilor, drept urmare mulţi dintre aceştia pierzându-şi nu numai drepturile politice,ci şi drepturile de muncã şi de propietate.

În contextul Basarabiei şi Bucovinei s-au desfãşurat acţiunile antisemite ale armatei române care au culminat cu evenimentele tragice de la Dorohoi (iulie 1940), unde în conflictul ce s-a produs în cimitirul din localitate cu prilejul funeraliior unui soldat român şi a unui soldat evreu au fost ucişi alţi 10 soldaţi evrei ulterior fiind ucişi alţi 53 de civili evrei din oraş.

              Odatã cu preluarea puteri de cãtre generalul Ion Antonescu, prigoana împotriva evreilor a devenit o politicã de stat. Propunându-şi românizarea economiei românești, Ion Antonescu şi Legionarii au iniţiat îndepãrtarea evreilor din structurile economice ale statului. Astfel decretele adoptate în octombrie-decembrie le expropiau propietãţile rurale, forestiere şi transporturile pe râuri, iar ulterior, la 28 martie 1941, şi propietãţile urbane.

            În vremea rebeliuni legionare, au fost ucişi 121 de evrei, iar în anii 1941-1942 principalul obiectiv a fost „curãţirea terenului’’ în Moldova precum şi în Basarabia şi Bucovina (teritorii recuperate la începutul rãzboiului)-echivalentul românesc al, soluţiei finale, distrugerea fizicã a evreilor fiind inauguratã o datã cu programul de la Iaşi (28-29 iunie 1941).

Pogromul de la Iași - evrei obligați să spele pietrele din Curtea Chesturei de Poliție din Iași de sânge, după crimele avute loc anterior, 30 iunie 1941 

           La ordinul lui Ion Antonescu a fost organizatã o adevãratã vânãtoare împotriva evreilor la care au participat autoritãţile române, soldaţi români şi germani, jandarmi şi poliţişti, precum şi civili români. În lunile iulie-august 1941, evreii din zonele rurale şi din oraşe au fost adunaţi în lagăre provizorii. La Cernăuţi s-au făcut ghetouri cu intrările şi ieşirile strict supravegheate. Adunarea în lagărele provizorii a fost însoţită şi de execuţii sumare : 210 în Storojiniţ, 411 la Visternici, 325 la Ghidighici, 451 la Tătăreşti, circa 500 pe traseul Secureni-Cosnăuţi. 

        În septembrie 1941 a început deportarea evreilor la est de Nistru.Convoaiele cuprindeau maximum 1600 de persoane. Instrucţiunile de deportare prevedeau ca : „ .. evreii care nu se vor putea ţine de convoaie, fie din neputinţă, fie de boală, să fie executaţi”. Peste 110.000 de evrei au cunoscut calvarul deportării în Trasnistria. Este foarte greu de stabilit câţi dintre cei deportaţi au murit prin execuţie sau ca urmare a condiţiilor la care au fost supuţi în lagărele din Transnistria, în intervalul iulie 1941-ianuarie/februarie 1944.

         Un recensãmânt efectuat de comunitatea evreiascã a stabilit cã în ziua programului şi în cele douã ,,trenuri al morţii’’ în care au fost urcaţi cu forţa evrei au murit 14.850 de evrei.

Pogromul de la Iași - Crimele produse de autoritățile române împotriva evreilor, Iași, 28 iunie 1941,
familii întregi de evrei erau împușcați și lăsați să moară în stradă.

Trenurile morții - Cadavrele evreilor aruncate din vagoanele de marfă, foarte mulți au murit asfixiați din cauza caniculei înainte de a ajunge la destinație (lagăre), 30 iunie 1941 

Trenurile morții - curățarea vagoanelor de cadavre ale evreilor. Cadavrele erau descărcate de evrei sub stricta supraveghere a soldaților români, 30 iunie 1941 

Trenurile morții - mormane de cadavre ale evreilor la terasamentul căii ferate, 30 iunie 1941 

Trenurile morții - aruncarea unui cadavru de evreu mort din cauza caniculei, asfixiat în vagoanele de marfă, 30 iunie 1941 

Trenurile morții - Armata Română curăța trenurile de cadavre, pentru ca trenurile să își continue drumul, 30 iunie 1941 (fotografie expusă și în Muzeul Memorialului Holocaustului din Washington) 

            Programul de deportãri, cu toate consecinţele sale, a fost inaugurat o lunã mai târziu, având iniţial drept destinaţie teritorii de dincolo de Nistru şi de Bug, ulterior Transnistria, regiune încredinţatã administraţiei româneşti. Aici s-au organizat trei lagãre de exterminare pe malul Bugului –Bogdanovka ,Domanovka şi Akmechetka şi alte câteva mai mici.

Evreii din Basarabia așteptând să fie deportați în lagărele din Transnistria, iulie 1941 

          Într-un spţiu restâns şi neamenajat erau înghesuiţi 10.000 de evrei locali, 30.000 din Basarabia (în majoritate din ghetoul de la Chişinãu), 70.000 din Odessa, unde militarii români au ucis cel puţin 25.000 de evrei, şi din judeţele din sudul Transnistriei. Numãrul celor exterminaţii aici nu se cunoaşte.

            Totuşi se ştie ca Antonescu este rãzpunzãtor pentru moartea a peste 70.000 de evrei de la Domonovka şi Bogdanovka, datoritã înfometãri acestora şi unor bolii contagoiase, precum tifosul, malaria, tetanosul sau dizenteria.

Copil evreu, suferind de inaniție, 

într-un lagăr din Transnistria (1942) 

          Alti zeci de mii de evrei pieriserã însã în timpul marşurilor obositoare spre lagãr sau fuseserã ucişi sub diverse pretexte înainte de a ajunge la destinaţie. Cert este cã din cei 150.000 de evrei adunaţi din Basarabia şi Bucovina (în vara anului 1941), au supravieţuit doar 47.000.

             În vara anului 1942, Antonescu a fost de acord sã-i deporteze pe toţi evrei din România în lagãrul de la Belzec, cu excepţia a 17.000 de persoane considerate ,,folositoare’’ economiei naţionale sau berneficiind de regim special. 

       Adolf Hitler nu avea de gând sã retrocedeze Transilvania nord-vesticã, iar situaţia armatelor române pe frontul de la Stalingrad era din ce în ce mai dificilã. În anii ce au urmat (1943-1944), autoritãţile române au rezistat presiunilor germane constantându-se situaţia paradoxalã ca pe mãsura ce sistemul de exterminare nazist devenea din ce în ce mai cumplit, Antonescu îşi modifica atitudinea, repatriindu-și selectiv pe evrei din Transnistria şi îmblânzind legislaţia antisemitã .

Copii evrei în lagărele din Transnistria, (1941-1943) 

             Deportãrile s-au încheiat în martie –aprilie 1943. Au putut supravieţui în aceste condiţi aproximativ 340.000 de evrei români. Au murit însã în teritoriile administrate de oficialitãţile române (alãturi de evreii ucrainienii), între 280.000 şi 380.000 de evrei.

 

 

Deportarea țiganilor (Tiraspol azi Rep. Sep. Transnistreană) către lagăr, mulți dintre ei nemaîntorcându-se niciodată, toamna anului 1941. Deportările masive din Basarabia și Bucovina ale evreilor până în Transnistria se facea în coloane, mergând pe jos ,,îngrijiți” de Armata Română, mulți dintre ei murind pe drum înainte de a ajunge în ghetourile de așteptare sau lagăre. 

Romii deportați în Transnistria (1941) 

               În Transilvania de nord-vest, cedatã Ungariei, prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), trãiau 160.000 de evrei care au fost supuşi mãsurilor Antisemite deja în Vigoare în aceastã ţarã. Dupã ocuparea Ungariei de cãtre trupele germane la 19 martie 1943, nazişti au trecut la aplicarea soluţiei finale, numãrul total al victimelor din Ardealul de nord ridicându-se la 135.000.

           Evreii din Transilvania de Nord au cunoscut tragedia deportării în lagărele de exterminare nazistă. După ocuparea Ungariei de către unităţi speciale ale Reich-ului, de la 29 martie 1944 s-a introdus portul obligatoriu al stelei galbene. In luna mai începe adunarea evreilor în ghetouri special amenajate. 

                   La Tîrgu-Mureş, în acest sens s-a amenajat la vechea fabrică de cărămizi. La 16 mai 1944 au început deportările spre Auschwitz. Intre 16 mai şi 19 iunie, trenurile morţii au transportat 128.822 de evrei din Transilvania. Dintre aceştia peste 90.295 şi-au găsit sfârşitul în lagărele de exterminare.

                  Regimul antonescian nu a participat la deportarea în masă a evreilor pe care oficialii nazişti au organizat-o în cadrul ,,soluţiei finale" a lui Hitler la problema evreiască în Europa. La început s-a arătat un oarecare interes faţă de această problemă, după care s-a renunţat. Dr. Wilhelm Filderman, declara în 10 august 1946, că: “În nici o ţară dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti”.

Placa comemorativă dezvelită în Municipiul Reghin (jud. Mureş) pentru a se păstra vie memoria celor care au fost deportaţi de pe peronul acestei gării în luna iunie 1944, spre lagărul de concentrare Auschwitz

Deportările evreilor din Transilvania 

cu destinația Auschwitz 

Documente diverse menţioneazã însã şi unele cazuri de români –civilii sau militari –care au salvat evrei, mulţi dintre aceştia fiind reconoscuţi ca ,,Drepţi între popoare’’ (59 de persoane printre care şi regina mamã Elena)

.

Cadavre ale evreilor deportați în lagărul din Auschwitz 

                     De altfel, din 2004, Holocaustul este comemorat în România la 9 octombrie. Tãişul concepţiilor naziste ale lui Antonescu s-a îndreptat şi împotriva rromilor, peste 25.000 de persoane fiind deportate în Transnistria, dintre care mai mult de 11.000 au murit în iarna 1943 -1944 din cauza inaniţiei ori a tifosului exantematic.

 

Placa comemorativa aplicată pe fostul sediu al Chesturi Oraşului din Iaşi pentru a ţine vie memoria celor masacraţi în tragicul an 1940

Responsabili pentru acest genocid în Regatul României conform Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România a conchis, împreună cu majoritatea cercetătorilor de bună-credinţă ai acestui domeniu, că autorităţile române poartă principală responsabilitate atât pentru planificarea, cât şi pentru punerea în practică a Holocaustului. Aceasta include deportarea şi exterminarea sistematică a majorităţii evreilor din Basarabia şi Bucovina, precum şi a unor evrei din alte zone ale României, în Transnistria; uciderea în masă a evreilor români şi a celor locali în Transnistria; execuţiile masive ale evreilor din timpul pogromului de la Iaşi; discriminarea şi degradarea sistematică la care au fost supuşi toţi evreii români în timpul administraţiei antonesciene, inclusiv exproprierea bunurilor,concedierea de la locurile de muncă, evacuarea forţată din zonele rurale şi concentrarea lor în capitale de judeţ şi în lagăre, precum şi utilizarea masivă a evreilor de sex masculin la muncă forţată sub aceeaşi administraţie.

            În acelaşi timp, Comisia conchide că responsabilitatea lui Ion Antonescu pentru uciderea evreilor din Basarabia, Bucovina şi Transnistria este indiscutabilă, fiind implicat direct în măsurile represive împotriva evreilor.

            Totodată, nu trebuie omis rolul membrilor unor partide şi organizaţii fasciste în promovarea ideologiei antisemite şi în declanşarea violenţei împotriva evreilor înaintea aplicării soluţiei finale de către Ion Antonescu. La climatul ostil evreilor înainte de începerea celui de-al doilea război mondial şi-au adus contribuţia semnificativă membrii Ligii Apărării Naţional Creştine, Partidului Naţional Creştin, Mişcării Legionare (cunoscută în diverse etape şi sub numele de Legiunea Arhanghelului Mihail sau Garda de Fier).

Concluzii: conform Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel" numărul evreilor români şi al evreilor din teritoriile aflate sub administraţie românească ucişi în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolută. Concluzia Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România în acest sens este:

-          Între 45 000 şi 60 000 de evrei au fost omorâţi în Basarabia şi Bucovina de către trupele germane şi române în 1941.

-          Între 105 000 şi 120 000 de evrei români deportaţi au murit ca rezultat al expulzărilor în Transnistria.

-          În regiunea Transnistriei, între 115 000 şi 180 000 de evrei locali au fost lichidaţi (în special la Odessa şi în districtele Golta şi Berezovca).

-          Cel puţin 15 000 de evrei din Regat au fost ucişi în pogromul de la Iaşi şi ca urmare a altor măsuri antievreieşti.

-          Aproximativ 132 000 de evrei au fost deportaţi la Auschwitz, în perioada mai-iunie 1944, din nordul Transilvaniei, stăpânit de Ungaria.

-           Au murit, de asemenea, o mare parte dintre romii deportaţi. Din cei 25 000 de romi (jumătate dintre ei copii) trimişi în Transnistria, aproximativ 11 000 au pierit. Comunităţi rome nomade vechi de secole au dispărut pentru totdeauna.

O ultimă concluzie, este aceea că, acest genocid în masă împotriva unui popor sau a unei etnii, aşa cum a fost supusă la moarte poporul evreu şi etnia romă, într-o Românie în care drepturile omului erau garantate de Constituţie si nu numai, este o pată uriaşă de ruşine în paginile istoriei contemporane a României.

Recenzie realizată din diferite lucrări de specialitate ale istoricilor: Ioan Scurtu, Cornel Sigmirean etc., şi este rezultatul colaborării dintre Arhivele Naţionale ale României, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Serviciul Istoric al Armatei şi Arhiva Naţională de Filme. (Prof. istoric/jurnalist - Ovidiu Czinka)