STUDIU DE CAZ:  REGATUL ROMÂNIEI  

10 MAI - Ziua Regalităţii Române

         Noi, Românii, - vom cinsti de-a pururi - pe linie naţională - date ca 24 Ianuarie, 27 Martie, 10 Mai, 28 Noiembrie sau 1 Decembrie. Dintre toate acestea ZECE MAI - ziua întemeierii Dinastiei, Independenţei şi Regalităţii române - reprezintă cea mai completă, semnificativă şi autentică sărbătoare naţională pe care românii de pretutindeni au datoria morală s-o cinstească întotdeauna.

        La 10 Mai 1866, Principele Carol I de Hohenzollern-Singmaringen a fost proclamat domnitor al Românilor.

     Încă din anul 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră un domn străin, cerere cuprinsă şi în propunerile Divanurilor ad-hoc din 1857 către Marile Puteri şi anume ,,Domn străin, dintr-o dinastie domnitoare europeană, ai cărui urmaşi să fie botezaţi şi crescuţi în religia ţării” (adică Ortodoxă), şi aprobată de Convenţia de la Paris din anul 1858.

        După abdicarea forţată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 11 Februarie 1866, au existat două motive principale în favoarea aducerii unui domn străin. Mai întâi, preocupările de a consolida tânărul stat român, de a-i pregăti întregirea cu toate provinciile româneşti aflate atunci sub stăpânire străină, apoi, lungă perioadă de tranziţie de la separatismul Principatelor la osmoza lor definitivă. 

         Prin alegerea unui domn străin, Românii sperau să pună capăt definitiv luptelor interne pentru putere, să europeenizeze tara - adânc marcată de influenţa turceasca - şi să asigure un sprijin diplomatic stabil pe plan extern.

          În căutarea prinţului domnitor, Coroana a fost oferită iniţial contelui Philippe de Flandra - care a refuzat - apoi Principelui Carol de Hohenzollern-Singmaringen - care a acceptat - ultima candidatura fiind sprijinită de Napolean al III-lea şi de Bismark. 

          Plebiscitul naţional din 2-8 Aprilie 1866 a consfinţit alegerea Prinţului Carol I ca Domnitor al României, cu 685 000 voturi pentru şi numai 224 contra. După o călătorie plină de peripeţii, Principele Carol a sosit pe teritoriul României, la Tr.-Severin, la 8 Mai 1866, fiind nevoit să-şi ascundă identitatea cât timp a traversat teritoriul austriac. Era însoţit de I.C. Brătianu. Avea numai 27 de ani.

         La 10 Mai 1866, Principele Carol I a depus jurământul ca domn constituţional al României, în fata Parlamentului, prezidat atunci de Manolache Costache Epureanu, spunând : ,,Jur de a fi credincios legilor Ţării, de a păzi religiunea României, precum şi integritatea teritoriului ei şi de a domni ca Domn constituţional”. Jurământul l-a depus pe Sfânta Evanghelie, în fata Mitropolitului de atunci al Ţării, Nifon. Şi Prinţul Carol şi-a ţinut jurământul.

             Aşadar, la 10 Mai 1866 începea pentru Principele Carol o domnie lungă şi rodnică, ce va dură aproape jumătate de secol. Unul din primele acte politice ale noului Domn a fost proclamarea noii Constituţii - la 1 Iulie 1866 - una dintre cele mai democrate la aceea vreme, care va rămâne în vigoare până în anul 1923.

Caracter ferm şi viguros, personalitate înţeleaptă şi curajoasă, Principele Carol a ajutat statul român să se consolideze, punând viaţa publică pe baze moderne.

          Primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o acută instabilitate politică, până în anul 1871 schimbându-se 13 guverne - deoarece lumea politică româneasca se deprindea anevoios cu formele constituţionale. Încet dar sigur, noul Domn s-a implicat în politica internă şi externă a Ţării. Astfel, a stimulat organizarea instituţiilor statale, mai ales a armatei, care va juca un rol decisiv în obţinerea Independenţei de stat în anul 1877.

          Pe plan extern, Rusia şi Austro-Ungaria vedeau cu ochi rai consolidarea noului stat român. În plus, simţind iminenţa unui nou război ruso-turc, Principele Carol a chemat în 1876 pe liberali la conducerea Ţării, cu Ioan Brătianu ca preşedinte al Consiliului de miniştri şi cu Mihail Kogălniceanu la externe, guvernare care va dura până în anul 1888, şi în timpul căreia se va proclama Independentă în anul 1877 şi Regatul în anul 1881, ambele într-o sfânta zi de 10 Mai.

La 10 Mai 1877, România şi-a câştigat Independentă de stat. Încă de la începutul domniei sale, Principele Carol îşi exprimase dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul otoman şi de a recâştiga independenţa Ţării. De exemplu, în scrisoarea prin care anunţa tarului Rusiei urcarea sa pe tronul României, vorbea de ,,ora însemnata de Providenţa pentru dezrobirea Orientului şi a creştinătăţii”,  iar în Iunie 1876 îşi exprima public părerea că problema orientală nu va fi rezolvată decât odată cu dezbinarea Imperiului otoman.

         În Octombrie 1876, Ioan C. Brătianu a avut convorbiri cu tarul Alexandru al II-lea al Rusiei. Ele au permis semnarea, la 4 Aprilie 1877, a unei Convenţii militare ruso-române prin care se consimţea liberă trecere a armatelor ruseşti pe teritoriul României şi se garantarea integritatea să teritorială.

        După ce Rusia a declarat război Turciei şi armatele turceşti au început să bombardeze malul românesc al Dunării, guvernul român a declarat Tara în război cu Turcia, ceea ce s'a făcut solemn la 10 Mai 1877. Au rămas memorabile cuvintele ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu : ,,Suntem deslegati de legăturile noastre cu Înalta Parta . . . Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare !”. După acest discurs, Camera a votat - cu 79 voturi pentru şi 2 abţineri - o moţiune care declara ,,Independenta absolută a României”. Cu acest prilej s'a instituit şi Ordinul ,,Steaua României”, ca simbol extern al suveranităţii Ţării.

        În fruntea armatei române de 35 000 soldaţi, la 21 August 1877, Principele Carol a ajuns la Poradim, lângă Plevna şi - în calitate de comandant suprem al armatelor ruso-române - a condus atacul victorios asupra redutei de la Plevna. În plus, armata româna s-a acoperit de glorie la Rahova, Smârdan şi Vidin, pentru a nu aminti decât cele mai de seamă victorii.

Vitejia românilor, abilitatea lor diplomatică, unitatea de monolit în jurul Domnitorului Carol au făcut posibilă Independentă de stat, cucerită cu mari sacrificii pe câmpul de luptă, precum şi revenirea la Patria Mama a vechii provincii româneşti a Dobrogei (Cadrilaterul).

        Congresul de la Berlin din 1878 confirmă Independentă de stat a României, dar - paradoxal - pierdeam sudul Basarabiei, încorporat aliatei noastre din război, Rusia, în ciuda eforturilor diplomatice ale lui I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu. Deci, drept recunoştinţă pentru alianţa noastră leala şi pentru sacrificiul ostaşilor români, Rusia ne-a răpit din nou Basarabia - ca în 1812. S-a dovedit astfel - dacă mai era nevoie - că nu putem avea niciodată încredere în ruşi şi în cuvântul lor! Şi istoria se va repeta până în zilele noastre!

Coroana de oțel a celor patru Suverani ai Gloriosului
Regat Român

        La 10 Mai 1881, România s-a proclamat Regat. Prin voinţa unanimă a naţiunii române, Domnitorul Carol a devenit întâiul Rege al României, cu numele de Carol I. Pregătind acest mare eveniment istoric, raportul Consiliului de miniştri din 14 Martie 1881, glăsuia : Corpurile legiuitoare . . . au luat iniţiativă şi au votat astăzi - în unanimitate - şi fără nici o deosebire de partid - proiectul de lege prin care România se proclama Regat şi Maria Ta Regală, ca şi moştenitorii Tăi, iei titlul de Rege al României.

   ,,România, constituită în Regat, completează şi incorporează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este de acord cu poziţiunea ce a dobândit, ca Stat Independent. Prin noul nume şi titlu se întăresc mai mult stabilitatea şi ordinea în România. Regatul român, Maria Ta, este astfel continuarea domniei române ; nu are alt program, nici alte aspiraţii, nici alte tendinţe. Este o consacrare, o întărire mai mult data de Români principiului monarhic, pe care Maria Ta ai ştiut a-l planta adânc pe pământul României.

Stema Regatului României Marii, adoptată de
 Parlamentul României în 1921

               

      

Forţa morala şi materială a noului Regat o vom căuta acolo unde ea exista: în practicarea cu sfinţenie a regimului constituţional, în dezvoltarea resurselor noastre, în completarea organizării noastre sociale şi economice, în fine, în continuarea unei politici leale şi oneste menţinând cele mai bune relaţii cu toate Puterile şi inspirând o egala încredere că şi în trecut. 

Aceasta este semnificaţia, acesta este scopul Regatului Român. Astfel l-au înţeles Corpurile legislative, astfel l-au votat în unanimitate de care Românii au dat de multe ori dovada că o pot avea pentru orice faptă mare şi naţională”. Semnă Ion Brătianu şi ceilalţi miniştri.

    

     În anul 1893, pentru a contracara tendinţele anexioniste ale Rusiei, proaspătul Rege Carol I a încheiat o alianţă cu Germania şi cu Austro-Ungaria.

Odată cu proclamarea Regalităţii, istoria României a intrat într'o noua fază. 

        În câteva decenii, Tara a făcut progrese considerabile, cunoscând o adevărată înflorire economică şi socială. În plus, Românii din provinciile atunci înstrăinate priveau cu admiraţie la Regele Carol I, iar sprijinul pe care acesta l-a dat năzuinţelor lor de revenire la Patria Mama a fost decisiv, deşi România Mare se va realiza sub Regele Ferdinand (1914-1927) în 1918.

Cei patru Suverani ai Regatului României 

         Regele Carol I a fost un monarh constituţional înţelept, exigent şi demn, de o moralitate fără pereche şi un diplomat abil, pe plan extern şi intern, domnind cu măsură şi modestie deasupra fracţiunilor şi partidelor politice (Vlad Georgescu). El a reuşit să întărească prestigiul internaţional al Ţării, fiind tot timpul atent la frontierele ei. Iar în Tara a fost un mare iubitor şi susţinător al culturii - artelor, literaturii şi ştiinţei - punând bazele Fundaţiei ,,Carol I” pentru studenţii merituoşi. A fost secondat de soţia sa, Regina Elisabeta - alias Carmen Silva - o scriitoare de mare sensibilitate.

Municipiul Tîrgu-Mureș în perioada glorioasa a regalități, 1918-1927

      În 1914, la moartea sa, Regele Carol I a fost deplâns de întreaga naţiune, care i-a acordat apelativul de ,,Întemeietorul”.

     Până la instaurarea regimului comunist în România, ziua de 10 Mai era ziua naţională, ,,tripla coroana”, sărbătorită în toată splendoarea ei. Regele, curtea, ostenii şi poporul participau în biserici la Te-Deum-uri, adică la slujbe de laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile cu care binecuvântase poporul român. Se ieşea, apoi, la iarbă verde şi se sărbătorea cu demnitate, bucurie şi frumuseţe Ziua Naţională.

După 1948, sărbătoarea de 10 Mai a dispărut din calendarul oficial românesc, dar niciodată din inimile Românilor. Exilul şi-a asumat nobilă sarcina de a comemora, cu respect şi demnitate, întreita semnificaţie a Zilei Naţionale şi o va face atâta timp cât în România nu se va instaura o democraţie adevărată.

    După Decembrie 1989, noii guvernanţi de la Bucureşti au înlocuit hulita sărbătoare de la 23 August cu cea de la 1 Decembrie 1918, ziua unirii Transilvaniei cu România, zi deosebit de importantă pentru noi, Românii.       Fără a diminua cu nimic importanta zilei de 1 Decembrie, trebuie însa să nu uităm că mai sunt încă sfinte pământuri romaneşti care - rapite din trupul Ţării - n-au revenit la Patria Mama. Mă refer direct la Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa şi la Cadrilater, pentru care Românii din Țară şi din Exil au datoria morală să nu precupeţească nici un efort pentru refacerea României Mari din 1918.

          De aceea considerăm că adevărata sărbătoare naţională a României este ziua de ZECE MAI, deci ne pronunţam implicit pentru restabilirea Monarhiei Române. Numai astfel ziua de 10 Mai îşi va relua pentru totdeauna locul în sufletele Românilor de pretutindeni.

”Zece Mai va fi de-a pururi
Sfânta Zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic Ţării noastre
Libertate şi Regat !