DIKTATUL DE LA VIENA ŞI CEDAREA TRANSILVANIEI CĂTRE UNGARIA HORTYSTĂ (30 AUGUST 1940)

TRAGICUL AN 1940 ŞI DISPARIŢIA ROMÂNIEI MĂRII. 

DIKTATUL DE LA VIENA ŞI CEDAREA TRANSILVANIEI DE NORD-EST CĂTRE

UNGARIA HORTYSTĂ 
(30 AUGUST 1940)

Diktatul de la Viena a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. Dar care au fost condiţiile interne şi opinia populaţiei care urma să fie asuprită sub conducerea Ungariei Hortyste? parerea opiniei publice din vechiul regat? voi încerca să o conturez mai jos cu ajutorul unor stenograme si documente acele zile primejdioase ale fatidicului an, 1940.

Figura 1. În urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, Ungaria horthystă a primit cadou de la Germania nazistă şi Italia fascistă nord-vestul Transilvaniei, unde populaţia majoritară era românească.

1. SITUAŢIA INTERNĂ DE LA TRATATIVELE DE LA TURNU SEVERIN PÂNĂ LA ,,ARBITRAJUL’’ DE LA VIENA (16-30 AUGUST 1940)

Exprimând îngrijorarea poporului român faţă de presiunile statelor fasciste asupra României în vederea satisfacerii pretenţiilor teritoriale ale Ungariei horthyste şi avertizând asupra consecinţelor grave ale dezmembrării teritoriale a ţării, la 6 august 1940, un numeros grup de personalităţi politice, ştiinţifice şi militare a adresat opiniei publice internaţionale un vibrant apel pntru susţinerea intereselor suprme ale României.

Printre semnatarii apelului au fost: C.I. Brătianu, Victor Antonscu, C. Anghelescu, G.G. Mironescu, Tancred Constantinescu, Aurel Dobrescu, Mircea Djuvara, Pan Halipă, Ion Mihalache, Istrate Micescu, Ghiţă Pop, Sever Bocu, Ioan Pelivan, Mihai Popovici, V.P. Sasu, Gh.I. Brătianu, G. Ionescu- Siseşti, Al. Lepadatu, I. Petrovici, Mihail Sadoveanu, Traian Savulescu, Dr. D. Voinov, C. Stoinescu – rectorul Universităţii din Bucureşti, Octav Onicescu, George Macovei, M. Ciuca, C. Rădulescu- Motru, generalii Radu Rosetti, Negri, Schitu, Gr. Constandache şi alţii.

În document se arata netemeinicia argumentelor propagandei horthyste anexioniste pe seama României: “Graniţele noastre dinspre Ungaria nu sunt, cum s-a afirmat de atâtea ori greşit şi tendenţios, numai o consecinţă a tratatului de la Trianon. Aceasta nu a făcut decât să confirme şi încă nu deplin realităţile etnice ale poporului român. Românii din Ardeal, îndeosebi, si- au manifestat libera lor voinţă naţională, în virtutea dreptului fiecărui popor de a hotăra liber şi singur de soarta să. Acest drept a fost afirmat încă înainte de cerrea de armistiţiu a monarhiei austro- ungare de organul naţional al romanilor din Ardal şi Ungaria şi proclamat de reprezentantul său în parlamentul din Budapesta, la 18 octombrie 1918. Guvernul maghiar constituit după prăbuşirea monarhiei a recunoscut oficial această stare de drept şi de fapt şi a admis că ofiţerii şi soldaţii romani să depună jurământul pentru Consiliul Naţional Roman. La 1 decembrie 1918 marea adunare de la Alba Iulia, expresiunea liberă a tuturor romanilor din Ardeal şi Ungaria, a proclamat unirea cu România, la care au aderat îndată şi reprezentaţii populaţiei germane. Românii din Ardeal nu au făcut deci altceva decât ce au făcut toată naţionalităţile cuprinse în hotarele fostei monrahii austroungare [...].Pentru motive ce nu avem a le discuta aici – se arată în incheirea documentului - conjunctura politică de astăzi nu par în favoarea României. A folosi însă aceasta situaţi împotriva ei, pntru a- i impune hotărâri nedrepte, nu poate asigura în această regiune a Europei ordinea şi convieţuirea paşnică a popoarelor. Dimpotrivă, prin dezmembrarea unităţii româneşti, împotriva cărei protestam în numele întregului popor românesc, poate fi adâncita învrăjbirea, creandu - se noi şi puternice motive de vrăjmăşie între state şi naţiuni pentru viitor”.

În document era menţionată, de asemenea, poziţia ostilă a populaţiei săseşti şi a celei şvăbeşti fata de tendinţele anexioniste ale Ungariei horthyste asupra României şi dorinţa lor “de a rămâne în cuprinsul hotarelor României”.

Iată cum prezintă R.V. Bossy, ambasadorul României în Italia, preliminariile tratativelor dintre România şi Ungaria care au avut loc în a doua jumătate a lunii august la Turnu Severin:

“2 august 1940. Chemat telegrafic la Bucureşti spre a mi se încredinţa o misiune la Budapesta plec diseară în ţară, 5 august 1940. Sosit aseară în Bucureşti, sunt primit azi dimineaţă de Manoilescu, care-mi spune că "Regle având o înaltă părere" despre mine, "pare ce se suprapune cu aceea a guvernului", s- a hotărât a mi se da următoarea misiune de încredere şi foarte delicată: primul contact cu guvernul din Budapesta pentru a rupe ghiată şi a începe negocieri. Misiunea consta din cinci puncte:

1) a arăta guvernului ungar că dorim tratative cu el asupra tuturor chestiunilor pendinte;

2) că scopul acestor tratative trebuie să fie statornicirea unei amiciţii definitive intre România şi Ungaria, încadrată mai târziu intr- un sistem stabil, politic şi sufletesc, rciproc;

 3) începerea tratativelor imediat, intr- o localitate din vechiul regat care va fi indicată ulterior;

 4) dacă e posibil, un sondaj asupra năzuinţelor şi planurilor ungureşti, 5) în cazul în care ungurii ar ridica pretenţii teritoriale, să le declar categoric că nu admitem ventual concesiuni teritoriale decât numai în funcţie de schimb d populaţii; nici un roman, şi în nici un caz, neputând trece sub stăpânire ungurească. Sondajul trebuie făcut numai cu titlu general şi informativ, fără ca tăcerea să fie interpretată ca adeziuni.”

[...] 7 august 1940. Sosesc la 2,40 în Budapesta. Sunt primit în gara de Ghiţă Crutzescu cu personalul Legaţiei şi de contele Iuliu Teleki, sub şeful protocolului. Deşi Crutzescu explicase lui Csaky caracterul secret al misiunii mele, sosirea mea a fost anunţată cu litere mari în prima pagină a tuturor ziarelor, astfel încât este mulţime măr în gară şi sunt asaltat de reporterii fotografici până la rucarea în automobil. Ne ducem la Legaţie, unde sunt găzduit spre bucuria foştilor mei colaboratori şi servitori. Eu sunt dureros impresionat de a mă regăsi după câteva luni în fosta mea reşedinţa, în momente atât de dramatice pentru ţara noastră. Crutzescu mă conduce la Palatul Regal, und mă înscriu la rgentul Horthy ca "ancien ministre de Roumaine a Budapest" şi apoi la Palatul Sandor, sediul Preşedinţiei Consiliului, unde sunt primit de Teleki şi Csaky.

Figura 2. Mihail Manoilescu (n. 9 decembrie 1891, Tecuci - d. 30 decembrie 1950, închisoarea Sighet) a fost un publicist, economist și politician român. În iulie 1940 Manoilescu a fost desemnat ministru de externe în guvernul pro-nazist condus de Ion Gigurtu. Sub presiunea Germaniei, susținut și de fasciștii italieni, cu toate acestea, în calitatea sa oficială, la 30 august 1940, Manoilescu a trebuit să semneze Diktatul de la Viena, prin care Germania și Italia au acordat Ungariei o importantă parte a Transilvaniei.

Într - o astfel de atmosferă, când la frontiera României se aflau masate trupe străine gata de a interveni, iar guvernul român era supus unor puternice presiuni politice externe, au început, la Turnu Severin, discuţiile româno- ungare, desfăşurate în zilele de 16, 19 şi 24 august 1940.

Trimişii lui Horthy au prezentat un memoriu prin care pretindeau un teritoriu de 69.000 km pătraţi cu o populaţie de 3.900.000 locuitori, dintre care majoritatea - 2.000.000 -erau români, 1.200.000 maghiari, iar restul alte na ţionalităţi. Cererile guvernului horthyst au fost respinse de guvernul român, astfel că tratativele s-au întrerupt fără a mai fi reluate vreodată.

În perioada tratativelor de la Turnu Severin, spiritul de revanşă, exaltarea şovină au fost între ţinute cu intensitate crescand-ă în rândurile opiniei publice din Ungaria. Presa instiga şi ameninţa făţiş : "Toţi ştiu că a sosit ziua reînvierii, că "Ungaria Sfântului Ştefan " reînvie [...] Suntem siguri că puterile Axei vor găsi modalitatea să silească România să vadă mai bine şi revenirea ungurilor ardeleni să se înfăptuiască fără să fim siliţi pentru aceasta să vărsăm sânge" [...] dacă (România - n.n.) nu va înlesni o grabnică încheiere a tratativelor duse cu Ungaria şi va amâna mereu soluţia aşteptată, atunci Axa va fi nevoită să intervină şi acest lucru n-ar fi deloc favorabil României. Cel mai bun sfat ce poate fi dat României este să cedezede bună voie ca astfel să fie de prisos o intervenţie străină".

 La 24 august 1940 acelaşi ambasador român. R. V. Bossy, relata : "Spun lui Ciano că ungurii au cerut la T. Severin 2/3 din Ardeal cu 4 milioane locuitori, dintre care peste 2.200.000 români, linia de demarcaţie urmând a fi Mureşul, sud de Arad, apoi la nord de Blaj şi Sighi şoara pentru a cobora la vest de Braşov, care ar reveni Ungariei. Îi arăt surprinderea noastră, după ce taxează pe Teleki de "ungurul cel mai moderat " chiar faţă de România, precum şi indignarea noastră că Budapesta, care nu acceptă ideea că 1.300.000 unguri sunt sub suzeranitatea rom ână, propune o formulă care ar trece 2.200.000 români sub stăpânirea maghiară. Ciano nu vrea să se pronunţe, probabil să nu ajungă la urechile ungurilor că- i dezaprobă, dar surâde ironic când vorbesc de cererile ungare. Recunoaşte că avem dreptate să admitem modificări teritoriale numai în funcţiune de schimb de populaţii, dar spune că Italia -  ca şi Germania -nu vrea să intervină în negocierile noastre. Consideră propunerea ungară ca o bază de discuţii— sau de tocmeală — căci nu e ultimativă, îmi cere să vin să-l văd când cred util..".

Ameninţările la adresa României au indignat profund opinia publică. Armata, întregul popor român îşi afirmă hotărârea de a se opune cu arma în mană ciuntirii teritoriului naţional.

Într - un document întocmit la 20 august 1940 privind starea de spirit din Transilvania, se arăta că ţăranii şi intelectualii români de la frontiera de nord- vest a ţării au declarat că, în caz că guvernul român va accepta să cedeze o parte a Transilvaniei, nu- şi vor părăsi casele şi vor lupta cu arma în mină pentru apărarea pământului strămoşesc. Se menţiona, de asemenea, că în rândurile armatei circulă ideea că politica de cesiuni teritoriale va duce la prăbuşirea statului român şi se cerea insistent pregătirea armatei române pentru că, în caz de eşec al tratativelor, "să se lupte concomitent pe trei fronturi pentru apărarea ţării, sprijiniţi pe cetatea Ardealului". Totodată, se propunea desfăşurarea de către guvernul român a unei propagande active, bine organizată, în rândurile populaţiei şi armatei, în vederea pregătirii acestora, "pentru a respinge cu hotărâre agresiunea Ungariei horthyste".

Un document similar întocmit la 24 august 1940, zugrăvind şi el starea de spirit a populaţiei, hotărât ostilă oricăror cesiuni teritoriale din trupul ţării, concludea : "Atitudinea românilor din Ardeal, Banat, Crişana,Maramureş 'etc, nu poate fi alta decat aceea de a apăra şi a păstra cu orice preţ integritatea ţării".

La Baia Mare, spre pildă, în rândul maselor se auzeau tot mai des cuvintele : "Nu admitem înstrăinarea vreunei părţi a ţârii şi prin urmare nici diminuarea sau dezmembrarea Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, sub nici un pretext. Protestăm împotriva tratativelor începute [..]. Nici un fel de sacrificiu nu va fi prea mare pentr, a ne menţine onoarea, demnitatea şi patrimoniul naţional".

Cu prilejul unei întruniri din judeţul Bihor, la Oradea, la 22 august, s-a votat o moţiune în care se afirmă că "voinţa unanimă a populaţiei din oraşul (Oradea n.n.) şi judeţul Bihor este de a apăra frontierele actualecu, Ungaria şi că românii din Transilvania sunt hotăraţi de a nu ceda nici un petec de pământ".

La rândul său, populaţia evreiască din Transilvania era profund îngrijorată de pericolul cotropirii unei părţi a României de către Ungaria horthystă. Dacă la întreruperea tratativelor de la Turnu Severin ambele părţi declaraseră că se vor reîntâlni după scurt timp, la 27 august Legaţia germană la Bucureşti a anunţat pe ministrul de externe român că este invitat "la o convorbire asupra afacerii ungaro- române" pentru 29 august, la Viena, recomandând că ministrul român să aibă şi "depline puteri pentru tratative". Invitaţia atestă faptul că Hitler hotărâse să ia el în mâna finalizarea tratativelor româno- ungare de la Turnu Severin pentru a reglementa nemijlocit pretenţiile teritoriale ale Ungariei fata de România, urmarând să dea o asemenea soluţie încât, pe de o parte, să deschidă fără luptă accesul trupelor germane spre Budapesta şi Bucureşti, iar, pe de altă parte, să creeze o asemenea situaţie care să determine ca în viitor ambele ţări să servească, deopotrivă, interesele Germaniei.

Dictatorul german era pe deplin edificat asupra netemeiniciei cererilor horthyştilor, mărturisind deschis acest lucru lui Ciano, cu ocazia întrevederii din ziua de 28 august 1940, când spunea : "Soluţionarea problemei aste îngreunată îndeosebi de faptul că pretenţiilor teritoriale psihologic extrem de populare în rândurile poporului maghiar i se opune imperativul demografic, inatacabil".

În nota întocmită de ambasadorul Schmidt despre convorbirea Hitler-Ciano se arata  referitor la compoziţia demografică a teritoriului disputat că : "la un milion şi jumătate de maghiari revin trei milioane de români şi 600-700 mii de germani. Pretenţiile maghiare se ridică la 66.000 de kilometri pătraţi, adică ungurii pretind două treimi dintr-un teritoriu disputat, pe care ei locuiesc doar într - o treime a lui [...] De fapt, Ungaria ar trebui să accepte orice compromis, doar nimic n- a dobândit prin propriile puteri; succesele revizioniste obţinute le datorează exclusiv fascismului şi naţional- socialismului" .

Cu toate acestea, Hitler era hotărât să acţioneze pentru realizarea pretenţiilor horthyştilor, considerând că România făcea parte dintre ţările duşmane Axei. În felul acesta, el recompensa Ungaria horthystă pentru devotamentul şi sprijinul său faţă de politica revansanda a Germaniei şi Italiei şi sancţiona România pentru fidelitatea ei fată de politica de securitate colectivă şi a pactelor regionale. Noua frontieră ungaro- română a fost fixată de Hitler în ziua de 27 august.

Figura 3. Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul, 30 august 1940.

Urmărind traseul ei putem constata ce considerente de ordin strategic şi militar au stat la baza "judecăţii" fuhrerului : s- a avut în vedere, în primul rând, ca Axă, sau mai bine zis Germania hitleristă, să pună stăpânire, prin intermediul lui Horthy, aliatul său fidel, pe crestele Carpaţilor răsăriteni, poziţie strategică extrem de importantă ; totodată, noua frontieră pătrundea ca un pumnal pană în inima României, oprindu - se în apropierea Braşovului. De aici şi pană în zona petroliferă nu mai erau decât câţiva zeci de kilometri, pe care trupele motorizate şi blindatele germane îi puteau parcurge, la nevoie, în numai câteva ore.

În afara motivelor de ordin strategic şi militar, un rol important în stabilirea noii frontiere dintre România şi Ungaria l-au avut şi considerentele de ordin politic. Hitler urmărea ca prin aşa- zisa reglementare a "diferendului" teritorial ungaro- român să provoace o mai mare dezbinare între cele două ţări, ceea ce favoriza subordonarea lor, pe toate planurile, Reichului nazist. Nesatisfăcând integral pretenţiile Ungariei, fuhrerul ştia că aceasta va continua şi în viitor să pretindă teritorii româneşti de dincolo de Carpaţi, rămânând astfel legată de interesele Berlinului. Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că România nu se va împăca niciodată cu pierderea acestei părţi din trupul ei şi va face importante concesii economice şi politice Germaniei, în speranţa revizuirii dictatului de la Viena. Odată sosita la Viena, delegaţia română, formată din ministrul Mihail Manoilescu şi Valer Pop, a constatat, că, de fapt, nu fusese chemată, pentru tratative, ci pentru a lua act de o sentin ă deja hotărâtă, fără a putea spune măcar un singur cuvânt, fără a-şi putea apăra dreptatea cauzei. Încălcând în modul cel mai brutal independenţa şi suveranitatea statului român, miniştrii de externe ai Germaniei naziste şi Italiei fasciste s-au constituit, cu de la ei putere, într - un "tribunal arbitral" şi au cerut reprezentantului ţării noastre, pe un ton ultimativ, să accepte "arbitrajul" guvernelor germano-maghiar şi italian ameninţând că, în caz contrar, România va deveni obiectul unei agresiuni armate, va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei. Von Ribbentrop a repetat în mod insistent că nu poate fi vorba de un război al României numai cu Ungaria, ci, inevitabil, şi cu alte state vecine, ceea ce ar avea drept rezultat ,nimicirea României". Ribbentrop şi Ciano au pus delegaţia română în faţa unei decizii prestabilite, obligând-o să-şi pună semnătura pe actul dictatorial. 

Figura 4. Vineri, 30 august 1940, la ora 15.00, în Sala de Aur a Palatului Belvedere din Viena s-a semnat „Diktatul de la Viena” .Delegaţia României, formată din ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, şi Valter Pop, a fost obligată să accepte şi să semneze „arbitrajul”, prin care ceda Ungariei horthyste partea de nord-vest a Transilvaniei

b.  Textul arbitrajului

Iată textul sentinţei, după comunicatul oficial:

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.

3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitate ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobiliară, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în anul 1919, de către Ungaria României, şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitate ungară, într-un termen de 6 luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşi de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţia directă între guvernele român şi ungar.

7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reichului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.

(Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii — iulie–august 1940, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, pp. 295–296)

Înfăţişând situaţia în care a fost pusă delegaţia română la Viena, Mihail Manoilescu, ministrul de externe român, telegrafia la Bucureşti, în ziua de 29 august 1940 :

"Totul apare ca o piesă scrisă dinainte în care nici o singură vorbă, nici un singur gest nu se poate schimba. Alternativa pe care mi-au pus -o, a fost următoarea : sau primim arbitrajul astăzi, cel mai târziu la miezul nopţii, încât mâine să se poată da hotărârea [...] sau dacă nu primim, vom fi mâine atacaţi şi va fi sfârşitul României [...]".

Consiliul de Coroană a dezbătut cererea ultimativă de la Viena, în noaptea de 29 spre 30 august. Zece participanţi, printre care  C.I.C. Brătianu, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Victor Iamandi, general Arthur Văitoianu, prof. Silviu Dragomir, Victor Antonescu, mitropolitul Ardea lului, Nicolae Bălan, au cerut respingerea arbitrajului şi apărarea cu forţă armată a teritoriului naţional. Acest punct de vedere a fost susţinut şi în a doua şedinţă a Consiliului de Coroană, din noaptea de 30 spre 31 august, când se cunoştea harta cu ciuntirea teritorială a României. Fără a admite în fond dictatul  cea mai mare parte dintre participanţi, 21, în frunte cu I.Gigurtu  luând în seamă situaţia internaţională deosebit de gravă pentru ţară, au considerat că România nu are şanse de a se apăra pe cale armată în faţa unei forţe militare mult superioare chiar dacă am avea în vedere numai Germania şi Ungaria  şi a unor atacuri probabile din mai multe părţi şi au considerat necesar să se supună dictatului. De alt fel, trebuie remarcat că presiunile asupra României la Viena au crescut necontenit, ajung îndu- se la o somaţie doar pentru cinci minute în care guvernul român urma să dea răspuns. Votul Consiliului de Coroană a fost generat de un raţionament major, pe care un ziar al vremii avea să-1 formuleze astfel: Consiliul de Coroană a fost nevoit "să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui".

Astfel România a fost obligată să cedeze Ungariei horthyste o parte a Transilvaniei cu o suprafaţa de 43.492 km pătraţi şi o populaţie de 2.667.000 locuitori, din care mai bine de jumătate (50,2%) erau români, 37,1% maghiari şi secui, iar restul era format din germani, evrei şi alte naţionalităţi.

Figura 5: Trupele maghiare marșăluiesc în Zalău, în ajunul masacrului din Trăznea 8 septembrie 1940.

Figura 6. Intrarea trupelor hortyste în Huedin, septembrie 1940

Figura 7. Intrarea trupelor maghiare la 11 septembrie 1940 în Cluj, amiralul Horthy, regentul Ungariei, a intrat în Cluj călare pe un cal potcovit cu potcoave de aur.

Film de propagandă. Intrarea trupelor Regentului Horty în Cluj în 5 septembrie 1940. Populaţia maghiară din Transilvania aclama cu strigăte ,,él Horthy Miklós'' (trăiască Horty Miklos), simpatizanţi hortysti cânta şi  armata defilează pe acompaniamentul cântecelor patriotice maghiare. (În filmul postat pe site-ul Youtube este greşit scris anul. Filmarea originală se găseşte la ZDF Television Berlin)

Film de propagandă. Filmat în 11 septembrie 1940 în Cluj. ,,Eliberarea de sub administraţia română sau ,,marea eliberare a maghiarilor de sub administraţia românească"  în maghiară: ,,nagy felszabadulás magyarok a román közigazgatás"(Filmarea originală se găseşte la ZDF Television Berlin)

Film de propagandă. Filmat în 10 septembrie 1940 în Tîrgu-Mureş. ,,Eliberarea de sub administraţia română sau ,,marea eliberare a maghiarilor de sub administraţia românească"  în maghiară: ,,nagy felszabadulás magyarok a román közigazgatás"(Filmarea originală se găseşte la ZDF Television Berlin)

C.  Dezbaterile Consiliului de Coroană în privinţa arbitrajului în problema Transilvaniei — poziţia lui Iuliu Maniu, lider al Partidului Naţional Ţărănesc (30 august 1940)

Şedinţa se deschide la ora 24:

Majestatea Sa Regele: Domnilor, aseară aţi fost chemaţi ca să luaţi o hotărâre ale cărei consecinţe eram toţi conştienţi că vor putea fi foarte grave. Astăzi, v-am chemat din nou, ca să luaţi cunoştinţă de urmările hotărârii de ieri. În aceste momente, dacă rostesc aceste cuvinte este spre a arăta în faţa ţării întregi, care ştiu că simte şi ştie ce este în sufletul meu în aceste clipe, că oricare ar fi durerile momentului de faţă, oricare ar fi jertfele care se cer, totuşi permanenţa naţiunii noastre este comandamentul superior al tuturor oamenilor conştienţi. […]

D-l Iuliu Maniu: Sire, sunt nespus de recunoscător că aţi binevoit a-mi da ocaziunea ca, în această înaltă consfătuire, să pot ridica cuvântul de protest al Ardealului şi Banatului. Este o zi tristă, dureroasă şi este foarte greu să ne stăpânim nervii şi să nu-i lăsăm copleşiţi de durerea care ne cuprinde. Protestez în numele Ardealului şi al Banatului în contra oricărei încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureşul şi Crişana de la corpul statului nostru şi protestez că oricare părticică să fie înstrăinată.

Găsesc observaţiunea d-lui profesor Iorga foarte mângâietoare pentru noi şi foarte la loc, când a spus pe de o parte că Ardealul s-a alăturat din libera sa voinţă şi când a mai adăugat că în ceea ce priveşte Ardealul n-are dreptul să dispună nimeni afară de poporul românesc din Ardeal. […]

Asupra Ardealului n-are drept să dispună decât numai majoritatea lui. Majoritatea aceasta este categoric românească. 58,4 procente dintre locuitori sunt români, iar celelalte minorităţi sunt împărţite în mănunchiuri mici de oameni […].

Pentru aceasta, ţinând seama că punctul de vedere al poporului românesc din Ardeal de sute de ani s-a manifestat totdeauna ca să nu se întâmple nimic în ceea ce priveşte Ardealul, fără să fie întrebat poporul românesc de acolo, ne doare adânc că astăzi se hotărăşte asupra soartei Ardealului, fără ca poporul din Ardeal să fie întrebat.

Procedura de arbitraj este o judecată convenită, prin urmare hotărârea de acolo izvorăşte şi din voinţa noastră. Or, ceea ce trebuie cu orişice preţ înconjurat este că orice hotărâre s-ar aduce, să nu aibe aparenţa că izvorăşte şi din voinţa poporului şi a statului românesc. (Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 262–264)

diktatul de la Viena din 30 august 1940, a fost o lovitură deosebit de dureroasă pentru Regatul României, deoarece aşa cum spunea Nicolae Titulescu ,,România nu poate fi întreagă fără Ardeal…. Ardealul nu e numai inima României politice, priviţi harta: Ardealul e inima României Geografice’’. Profesorul George Sofronie arată că Actul de la Viena a constituit ,,un moment dureros în evoluţia istorică a Naţiunii Române, şi peste toate, el a constituit o gravă violare a dreptului imprescriptibil al acestei Naţiuni la Unitatea să naţională.

În urma acestor lovituri primite, la începtutul luni septembrie 1940, România Mare a încetat să mai existe.Demn de remarcat este faptul că la originea acestor lovituri primite de România în  anul 1940, a stat, printre alţi factori, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, din 23 august 1939.

Prin protocolul secret al tratatului, Germania şi U.R.S.S. şi-au delimitat zonele de influenţa în Estul Europei, din Finlanda până în Basarabia. Pe baza acestui protocol, U.R.S.S. a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ceea ce a contribuit la slăbirea poziţiei României faţă de pretenţiile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei.

Un factor defavorabil pentru România a fost şi izolarea ei internaţională, în anul 1940, atât sub aspectul alianţelor ei tradiţionale Franţa, care era pe atunci înfrântă şi ocupată de Germania nazistă, cât şi cu Anglia, ameninţată de o invazie a trupelor hitleriste. (Martian Niciu, Mihai Racovitan etc. Istoria Romaniei. Transilvania, volumul II, Editura George Baritiu, Cluj Napoca, 1997, pp.1395-1642).

D. Consecințele DiKtatului și anularea sA

Germania nazistă a fost principalul beneficiar al Dictatului de la Viena prin faptul că a câștigat suportul militar simultan al Ungariei și României. Cele două țări au aderat la pactul Tripartit în noiembrie 1940. Istoricul Keith Hitchins descrie situația creată de Diktatul de la Viena în cartea sa România: 1866-1947 (Oxford History of Modern Europe Series, Oxford University Press, 1994):

,,Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii maghiari de toți etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populația teritoriului Transilvaniei De Nord, au rămas în porțiunea primită de Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au rămas în Transilvania Sudică. (cifrele variază ușor în funcție de guvernul care le-a furnizat: român sau maghiar)"

Guvernul britanic a refuzat să recunoască dictatul, la fel și S.U.A., conform politicii lor de a nu recunoaște nici un teritoriu ocupat de la începutul războiului.

Dictatul de la Viena a produs o gravă criză politică în România. La 4 septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost forțat să demisioneze, între altele sub presiunea legionarilor. Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populația maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele și a considerat separarea de România ca o eliberare.

Pe teritoriul transilvan cedat, Transilvania de Nord s-au produs o serie de incidente în care etnici români au fost masacrați de trupele horthyste: Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâșa, Marca, Nușfalău, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. A fost elaborat un program de maghiarizare a românilor, elaborat de baronul Aczel Ede și însușit de guvernul maghiar. Programul cuprindea expulzarea fruntașilor vieții politice românești, pauperizarea românilor, mobilizarea lor în armată, colonizarea de unguri, șicanarea românilor sub diverse forme pentru a-i determina să emigreze, etc. Obiectivele urmau să fie realizate prin mijloace oficiale sau prin intermediul organizațiilor paramilitare.

Regele Carol al II-lea, deși se opusese cedărilor teritoriale fără luptă, a fost declarat vinovat principal la demonstrațiile stradale organizate de Mișcarea Legionară. Sub presiunea reprezentanților lui Hitler la București și a lui Horia Sima, regele l-a numit prin decret regal prim-ministru - cu condiția formării unui guvern de uniune națională - pe generalul Ion Antonescu, iar acesta i-a impus abdicarea (la 6 septembrie 1940). În calitatea de prim-ministru, Antonescu a contestat Dictatul de la Viena, inclusiv în discuțiile cu Adolf Hitler și Benito Mussolini, dar a obținut de la Hitler - în primăvara anului 1944 - numai o vagă promisiune de revizuire rămasă nefinalizată.

După declanșarea conflictului sovieto-german, diplomația maghiară a susținut în cancelariile Puterilor Axei că diferendul teritorial româno-maghiar cu privire la apartenența Transilvaniei putea fi soluționat prin intermediul despăgubirii României în est, respectiv prin anexarea Transnistriei și Galiției în schimbul renunțării României la pretențiile asupra Transilvaniei de Nord. În viziunea Budapestei, o atare soluție prezenta avantaje multiple, pe de o parte oferea posibilitatea omogenizării etnice a teritoriului maghiar prin strămutarea populației românești în est, pe de altă parte crea premisele reîntregirii Transilvaniei în cadrul Coroanei Sf. Ștefan. Diplomația germană a manifestat receptivitate față de această soluție, funcționarii din ministerul de externe german evocând în cadrul convorbirilor purtate cu diplomații români, în repetate rânduri, posibilitatea „despăgubirii” României prin intermediul anexării unor teritorii din est. Pentru a nu periclita revendicările teritoriale asupra Transilvaniei de nord, guvernul român a respins ideea anexării oricăror teritorii dincolo de Nistru, acceptând doar „răspunderea pentru administrarea și exploatarea economică numai a spațiului dintre Nistru și Bug”.

Deși în marea să majoritate evreimea din Transilvania de Nord se identifică cu națiunea maghiară prin limbă și cultură, începând cu 15 mai 1944 ea a fost, aproape în totalitate, deportată și exterminată în lagărele de concentrare de la Auschwitz.

După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist. Administrația civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de Petru Groza.

În decursul Conferinței de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Demersul a rămas fără rezultat, încât articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria și articolul 2 al tratatului de pace cu România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.

Prezenta recenzie, a acelor evenimente triste din vara anului 1940 pentru ,,România Mare'' sunt preluate din diverse lucrări publicate de diverşi istorici romani şi este rezultatul colaborării dintre Arhivele Naţionale ale României, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Serviciul Istoric al Armatei şi Arhiva Naţională de Filme. (Prof. istoric/jurnalist - Ovidiu Czinka)

ABDICAREA REGELUI MIHAI I ȘI SFÂRȘITUL REGATULUI ROMÂNIEI, ,,30 DECEMVRIE 1947”

REGATUL ROMÂNIEI ÎN ULTIMA DECADĂ A ANULUI 1947

           Aflată sub ocupaţie sovietică din august 1944, România se îndrepta cu paşi repezi spre sistemul stalinist de guvernare, întemeiat pe monopartidism. La 29 iulie 1947, Adunare Deputaţilor a ractificat hotărârea Consiliului de Miniştri privind dizolvarea Partidului Naţional – Ţărănesc. A urmat arestarea principalelor cadre ale acestui partid şi trimiterea lor în faţa instanţei. Sentinţa de condamnare, pronunţată la 11 noiembrie 1947, începea cu formula obişnuită :,, Mihai I-iu, Prin graţia lui Dumnezu şi voinţă naţională, Rege al României” : Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Grigore Niculescu-Buzeşti, Alexandru Cretzeanu, Constantin Vioşeanu şi alţi fruntaşi naţionali – ţărănişti fiind acuzaţi pentru crima de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a oridinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la înalta trădare, au fost condamnaţii la ani grei de temniţă.

La 5 noiembrie Adunarea Deputaţilor adoptase o moţiune de neîncredere lui Gheorghe Tătărescu (titularul Ministrului de Externe), în ziua următoare reprezentanţii Partidului Naţional – Liberal (Gheorghe Tătărescu) în guvern au demisionat. Regele a primit aceste demisii şi a semnat decretele pentru numirea unor noi titulari, în majoritate comunişti, şi sociali democraţi.

Totalitarismul câştigă teren de la o zi la alta. Monahia era tot mai puţin implicată în viaţa politică, existenţa sa având mai curând un caracter formal. Biograful regelui nota : ,,Îndatoririle sale se reduseseră, şi odată cu ele şi posbilităţile sale de a şi exercita influenţa. Deşi două sau trei zile pe săptămână erau ocupate cu audienţele pe care le avea cu miniştrii, aceştia reduceau treptat câmpul discuţiilor sau raportau că nu aveau nimic de discutat” (Ioan Scurtu, Monarhia în România).

        Pe acest fond politic, la care monarhia asista neputincioasă, a venit invitaţia guvernului  englez ca regele Mihai să participe la căsătoria principesei Elisabeta, moştenitoarea Coroanei Marii Britanii. Guvernul Român a fost de acord cu deplasarea suveranului. În dimineaţa zilei de 12 noiembrie toţi miniştri în frunte cu dr. Petru Groza, l-au salutat pe rege la plecarea sa de pe aeroportul Băneasa[1], unii au crezut ca este vorba de o plecare definitivă. La Londra, suveranul are convorbiri cu mai mulţi oameni politici şi îşi dă seama că Marea Britanie nu era în măsură să facă nici cel mai mic gest pentru a-l ajuta. Tot acolo Mihai I o cunoaşte pe principesa Ana de Bourbon-Parma, cu care pleacă în Elveţia, la Lausanne, unde se logodeşte neoficial la 6 decembrie 1947.[2]

 ABDICAREA REGELUI MIHAI I AL ROMÂNIEI 

,,30 DECEMVRIE 1947”

                Paşii decisivi către momentul 30 decembrie 1947 au fost: recunoaşterea internaţională în ianuarie 1946 a guvernului Groza, falsificarea grosolană a alegerilor din noiembrie 1946, semnarea tratatului de pace de la Paris din februarie 1947 care a abătut atenţia aliaţilor de la situaţia României (drept consecinţă, Comisia Aliată de Control a fost desfiinţată) şi a recunoscut implicit rezultatul alegerilor interzicerea şi arestarea liderilor partidelor istorice în iulie – noiembrie 1947. Înlăturarea regelui era o chestiune doar de timp.[3]

       Cerând încuvinţarea guvernului român, privind căsătoria – conform Statului Casei Regale – răspunsul transmis la 16 decembrie, a fost vag : căsătoria nu era oportună în acel moment. Cum presa internaţională începuse deja să facă speculaţii în legătură cu rămânerea lui Mihai I în străinătatea pentru o femeie, abandonându-şi prerogativele constituţionale, în ziua de 18 decembrie 1947 acesta s-a urcat în tren la Lausanne, iar la 21 decembrie a sosit la Bucureşti.  

A doua zi, 22 decembrie, dr. Petru Groza a avut o discuţie cu Mihai I, privind rezultatele vizitei sale în Occident şi problema căsătoriei. Cu acest prilej, preşedintele Consiliului de Miniştri s-a referit mai pe larg la situaţia din ţară, avansând că monarhia era şi ea trecătoare, că va sosi o vreme când România, nu va mai avea nevoie de o asemenea instituţie. După convorbire, în cursul căreia a semnat decretul pentru numirea lui Emil Bodnărăş în funcţia de ministru al apărării naţionale, acest act marca trecerea organismului militar sub conducerea Partidului Comunist Român.

          Regele și regina-mamă au plecat la Sinaia pentru sărbătorile de iarnă. În seara zilei de 29 decembrie regele a fost anunţat că dr. Petru Groza, dorea să-i se acorde o audienţă a doua zi la Bucureşti, unde era rugată să fie prezentă şi regina-mamă.

A doua zi, la ora 12, Mihai I a sosit la palatul din şoseaua Kiseleff. Mareşalul palatului, Dimitrie Negel, l-a informat telefonic pe Groza, care a ajuns în 15 minute împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Groza explică de la intrare : am venit cu prietenul meu Dej şi am dori să fim primiţi împreună, suveranul nu avea alceva de făcut decât să accepte.

       În esenţă dr. Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej îi explică regelui Mihai că instituţia monarhică nu mai corespunde condiţiilor de viaţă de după război, ea reprezentând o reală piedică în dezvoltarea societăţi româneşti, ,,propunerea dumneavoastră ridică grele probleme constituţionale” explică regele, ,,ne-am gândit la toate, replica Groza, scoţând o coală din pergament alb din dosarul cu scoarţe roşii pe care-l ţinuse în mână decând începuse audienţă. Majestatea dumneavoastră nu trebuie decât să semnaţi”. – ,,Voi studia această hârtie’’, declară regele, în speranţa că va câştiga timp. ,,Trebuie s-o citiţi acum. Nu părăsim această casă până când hârtia nu va fi semnată chiar dacă va trebui să stăm aici până diseară”, preciza Groza (Ioan Scurtu, Monarhia în România).

Regele merse în camera de alături pentru a citi documentul. Aici a aflat de la Dimitrie Negel că garda palatului fusese schimbată, că palatul era înconjurat de trupe, legăturile telefonice erau tăiate, regele fiind complet izolat. Regele revine în cameră :- ,,Pentru ce trupe în jurul palatului? Şi telefonul intrerupt?” -,,Poporul este impacientat Sire, Sântem aici de un timp destul de lung”. – ,,Şi dacă eu refuz să semnez?” - ,,Dv. Aţi văzut, totul a fost prevăzut. Ordinele sânt date, noi deţinem poziţiile cheie. Şi noi nu putem părăsi acest palat fără actul de abdicare semnat. Se poate ivi un război civil. Noi nu putem răspunde de securitatea nimănui. Şi dumneavoastră veţi purta răspunderea”. - ,,Poporul a suferit deja foarte mult ; el nu trebuie să-şi verse sângele pentru mine. Mă simt obligat să consimt la acest act de violenţă”. Apoi se aşează la masă şi semnează actul abdicării pentru el şi pentru toţi urmaşii lui la tron.[4]

          Regina Elena a înţeles imediat că în situaţia regelui Mihai s-a aflat şi răposatul ei frate, George al II-lea al Greciei şi ca alte capete încoronate care au fost obligaţi să trăiască în exil. De îndată ce Groza şi Dej au plecat de la palat, mai multe perechi de tineri care se plimbau la braţ pe şosea s-au postat ameninţător în fată gărzilor palatului, fiecare băiat sau fată având în mână un pistol. Peste câteva secunde, au apărut camioane cu poliţişti în civili şi soldaţi, gărzile au fost derzarmate şi palatul înconjurat imediat.

Pe malul lacului Floreasca din apropiere au fost amplasate câteva tunuri uşoare de câmp, gata să bombardeze palatul. În faţa intrării se aflau patru dube ale poliţiei şi o ambulanţă. Grupuri de tineri comunişti demonstrau deja pe străzi cu pancarte care fuseseră pregătite încă dinaintea abdicării, proclamând Republica comunistă.

Între timp, Guvernul nu stătuse de pomană. Regele a aflat curând cât de siguri fuseseră că demonstraţia de forţă şi ameninţările cu vărsarea de sânge aveau să-l convingă, căci Parlamentul fusese încă dinainte convocat pentru o sesiune de urgenţă la ora 3. Acum înţelegea de ce insistase Groza să semneze atât de repede. Probabil că ministrul plecase direct la Palatul Parlamentului, unde anunţase abdicarea, adăugând cu neruşinare, tipic comunistă, că Guvernul considera de datoria lui să accepte decizia Regelui. O sală aglomerată a aplaudat zgomotos. Însă din 74 de parlamentari necomunişti care suştineau Guvernul, doar cinci au avut nervii să asculte până la capăt această prezentare distorsionată a realităţii.

           Parlamentul a ratificat Actul de Abdicare şi a numit un Consiliu de Stat care trebuia să preia prerogativele regale şi puterea legislativă până la alegerea unei noi Adunări Constituante. Şi asfel, neluând deloc în seamă ilegalitatea prin care obţinuseră abdicarea, şi fără vreun referendum sau o altă acţiune parlamentară normală, Guvernul şi-a desăvârşit opera parcurgând solemn toţi paşii unei proceduri constituţionale corecte.[5]

Fostul rege Carol al II-lea nota :,, Vestea a căzut ca o măciucă pe capul nostru, am rămas literalmente trăznit (…) Cine dracu l-a pus pe Mihăiţă să se întoarcă (din Anglia) ca după o săptămână să plece în condiţiile cele mai urâte şi dând către popor o proclamaţie ruşinoasă. Nu numai că abdică pentru el şi urmaşii săi, dar spune în proclamaţie că lasă poporului grija de a-şi alege felul cum doreşte să fie guvernat, considerând că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a ţării (...) Chiar dacă abdicarea şi proclamaţia i-au fost smulse prin ameninţare, s-au pus în situaţia cea mai oribilă posibilă”(Ioan Scurtu, Monarhia în România). 

După ce a primit un paşaport pe numele Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen, fostul rege a plecat din ţară în seara zilei de 3 ianuarie 1948. De la castelul Foişor au mers, însoţit de mama sa, în gara Sinaia; aici, până la urcarea în vagon cele două persoane au trecut printre două rânduri de ostaşi, care n-au mai prezentat onorul cum se obişnuia,[6] pe măsură ce prindea viteză, au auzit strigătele îndepărtate ale unor muncitori de la calea ferată care stăteau lângă şine: ,,Trăiască Republica Comunistă”.[7]

Trenul era format din 8 vagoane, dintre care 2 de bagaje şi 6 vagoane salon. Odată cu Mihai au părăsit ţara 33 de persoane, majoritatea aflate de mai mulţi ani în serviciul Casei Regale; ulterior au plecat şi alţii, care s-au mai adăugat la membrii familiei regale aflaţi deja în strănătate – în total 46 de persoane, dintre care numai 17 făceau parte din suita fostului rege. În plină noapte trenul a trecut graniţa de stat a României, plecând în lungul drum al exilului, un drum care a însemnat pentru majoritatea membrilor familiei regale fără întoarcere. Trenul a parcurs teritoriile Ungariei, Austriei, îndreptându-se spre Elveţia, unde Mihai de Hohenzollern şi-a stabilit domiciliul. Pe traseu şi la sosirea în Elveţia el a refuzat să facă declaraţii ziariştilor.

           La 4 martie 1948, aflându-se într-o vizită în Marea Britanie, fostul rege Mihai a declarat presei că abdicarea i-a fost impusă prin forţă, astfel încât nu se simţea legat de acest act ; asemenea afirmaţii au fost repetate şi în S. U. A. cu prilejul primirii lui, în aceaşi lună, de către H. Truman şi G. Marschall, precum şi în alte ocazii. Ca urmare, Consiliu de Miniştri a hotărât, la 22 mai 1948 retragerea cetăţeniei române pentru : Mihai de Hohenzollern, Elena mama sa ; Elisabeta de Hohenzollern ; Ileana de Habsburg şi Nicolae de Hohenzollern. La 20 februarie 1948 a fost ridicată şi cetăţenia română şi fostului rege Carol al II-lea. Tot odată s-a hotărât trecerea în propietatea statului român bunurile familiei regale, şi anume : 15.190 ha teren arabil, 136.990 ha păduri, 29 de castele cu 1.081 camere, 114 alte palate în diferite zone ale ţării cu 1.979 de camere, 16 castele de vânătoare şi cabane cu 88 de camere, 3.991.502 bucăţi actiuni la cele mai importante întreprinderi industriale şi bănci. Casa Regală poseda numeroase bijuterii, tablouri, yacht-uri şi alte bunuri în valoare de ,,mai multe sute de miliarde de lei”(Ioan Scurtu, Monarhia în România).  

             De la 30 decembrie 1947 a fost sistată plata listei civile pentru familia regală şi alte cheltuieli ale instituţiei monarhice.

Figura 1. Fragment din ,,Monitorul Oficial al Regatului României cu nr. 300 bis/ CXV, marți, 30 decemvrie 1947”pag.1

                 În aprecierea actului de la 30 decembrie 1947 trebuie să se ţină seama de contextul concret istoric în care se derula istoria României, şi mai ales la presiunea factorilor externi. Practic, România era înconjurată de state care evoluau în aceaşi direcţie şi în care se instaurase deja regimuri republicane : Uniunea Sovietică (1917), Bulgaria (septembrie 1946), fosta Iugoslavie (decembrie 1945), Ungaria (februarie 1946). Asemenea unor state europene, România se afla în zona de influenţă şi dominaţie sovietică, astfel de la 30 decembrie 1947, regatul României înceta să mai existe.[8]

Figura 2. Fragment din ,,Monitorul Oficial al Regatului României cu nr. 300 bis/ CXV, marți, 30 decemvrie 1947” pag. 2

Figura 3 - Actul abdicării regelui Mihai I, semnat forțat la ,,30 decemvrie 1947”

 Fragment din filmul artistic ,,Oglinda dreptății”-1993 reprezentând ,,Abdicarea regelui Mihai I-iu la 30 decemvrie 1947”

Figura 4. Abidcarea forțată a regelui Mihai I în organul de presă al Partidului Comunist Român ,,Scînteia” în ediția specială din 31 decemvrie 1947

EXILUL FAMILIEI REGALE

                    După ce a denunţat actul abdicări în luna martie 1948, el se căsătoreşte la Atena (Grecia) în ziua de 10 iunie 1948 cu Ana de Bourbon-Parma, fără consimţământul papei[9] (Papa nu putea, conform legilor Bisericii, să dea o dispensă pentru ca viitorii lor copii să fie crescuţi în religia greco-ortodoxă căreia îi aparţinea Mihai şi Ana fiind romano-catolică), astfel ea devine cea de a doua regină a României, după regina mamă Elena care era nevoită să trăiască în exil. Fericit în căsnicie, fostul rege Mihai se bucură de plăcerile vieţii simple, dar privirea lui este mereu întoarsă spre România, urmârind tot ce se întâmplă acolo, păstrând legătura cu tot ceea ce priveşte România.

De la abdicarea lui, România a fost redusă pas cu pas la o servitute fizică şi spirituală, sub o nouă Constituţie copiată după cea a Rusiei, bazată pe negarea drepturilor şi instinctelor omului.[10]

              În anul 1950 părăsesc Lausanne-ul şi se mută în Londra, într-o casă modestă, revenind la Lausanne doar la naşterea fiicelor Elena şi Irina. Ei au rămas ataşaţi mereu de natură, au deschis un atelier de prelucrare a lemnului care a funcţionat bine. Părăsesc Anglia şi se mută la Versoix rămânând acolo aproape 20 de ani. În 1959, a înfinţat o companie de electronică şi de mecanisme automate numită METRAVEL. Această companie a funcţionat bine până în 1964, producând elemente pentru calea ferată, alarme şi chiar vînzând avioane şi ocazie. Dar după 5 ani presiunea concurenţei devenise prea mare, regele fiind nevoit să o vândă. Evident, cea mai mare plăcere a regelui rămâneau mecanica şi jeep-urile. În anul 1976, regele împreună cu familia sa s-au mutat la Vila Serana, locuinţa actuală. În anul 1982, regele a trecut prin momente dificile, şi anume pierderea mamei sale, regina Elena, care după atâtea exiluri, dar şi a atâtor necazuri, i-a venit sfârşitul la vârsta de 86 de ani, la Laussane.

             Odată cu izbucnirea evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989, eveniment prin care regimul dictatorial a lui Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat, fostul rege Mihai împreună cu regina Ana şi fiicele Margareta şi Sofia urmăreau la televizor derularea evenimentelor, principesa Margareta şi Sofia au organizat în mod eficient şi rapid secretariatul Regelui. Întrebat de nu s-a dus imediat la Bucureşti, în mijlocul evenimentelor, fostul rege a răspuns :,,Deşi am aşteptat clipa aceasta 42 de ani, nu pot merge acolo, fiindcă tinerii nu şi-au dat viaţa în acele zilele pentru mine”(Ana a României, A.S.R. Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, Un război, o viaţă, un exil).

            După anul 1990, Vila Serena a devenit şi sediul fundaţiei ,,Principesa Margareta a României”, de fapt, sediul a două instituţii: secretariatul Regelui şi fundaţia principesei. În luna ianuarie 1990, principesa Margareta şi sora ei, principesa Sofia au călcat pentru prima dată pe pământ românesc, la Timişoara, unde au depus o coroană de flori la mormântul eroilor.[11]

---

[1]Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, pp. 162-168.

[2] Ion Mamina, Regalitatea în România 1866-1947, p.183.

[3] România Liberă - 4 Ianuarie 2008

[4] Ioan Scurtu, op. cit., pp. 170-175.

[5] Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul, Povestea Regelui Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas 1998, pp. 275-286.

[6] Ioan Scurtu, op. cit., p.175.

[7] Arthur Gould Lee, op. cit., p. 301.

[8] Ioan Scurtu, op. cit., pp.175-177.

[9] Ana a României, Alteţa Sa Regală Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, Un război, o viaţă, un exil, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, pp.71-72.

[10]Arthur Gould Lee, op. cit., pp.308-309.

[11] Ana a României, Alteţa Sa Regală Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, op. cit., pp.73-158.